Caleidoscop teatral

Oltița Cântec Publicat la: 24-02-2015

Teatrul Național „Radu Stanca”, Sibiu

Oidip – revizitarea anticilor

Prin Oidip-ul realizat la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu, Silviu Purcărete continuă demersul de investigare estetică a tragicului, reîntorcându-se la interese artistice mai vechi: autorii antici. Într-un spectacol recapitulativ ca stilistică spectaculară, construit pe un scenariu propriu după Oedip rege și Oedip la Colonos de Sofocle, lucrat pe traduceri proaspete (Constantin Georgescu, Simona Georgescu, Theodor Georgescu), care au lansat și noua ortografiere nominală, regizorul reinterpretează prin mizanscenă cele două tragedii abstrăgându-le din cronologia polisului grec și relocându-le într-un timp istoric mai apropiat de al nostru.

Spectacolul începe cu Oidip deja orb, bâjbâind cu spatele la public, căutând să suplinească simțul pierdut, pipăind cu mâinile pereții decorului. E însoțit de Antigona în acest scurt prolog imaginat de Purcărete, care anunță concis tema spectacolului și transmite privitorilor un prim val emoțional. Oidip-ul lui e un construct binar, urmărind în prima jumătate drama personală, de familie, iar în a doua jumătate orientându-se către dimensiunea cetățenească a eroului. Generic, e vorba despre incapacitatea de a vedea; despre cecitate, nu doar ca amputare fizică a unui simț vital, ci și despre orbirea cauzată de putere, când nu mai vezi lucrurile așa cum sunt. Și mai lasă să se întrevadă ideea că uneori vezi mai bine când ești orb și trebuie să „privești” cu ochii minții, ai rațiunii. Metaforizarea, construirea imaginilor scenice plurisemantice, reinterpretarea în direcții inovatoare sunt calități ale materialului teatral oferit prin Oidip. Un material teatral aparent eclectic, cu o structură secvențială, filmică, dar fidelă logicii aristotelice, cu un Oidip lipsit de libertatea de a alege, plasat de forțe superioare la limită, acolo unde nu poate decât să-și înfăptuiască destinul.

Răul planează asupra acestor personaje lumești, fantoșe ale unei transcendențe nemiloase. Un rău anunțat prin prezența eriniilor, fiicele întunericului, întruchipate scenografic printr-un morman contorsionat de fire, de fiare, o arătare misterioasă care la început se întrevede pe la geamuri, șuieră fără să se arate, desenând contururile de orizont ale spaimei. Pentru ca, la final, în fundal, după ce și-au îndeplinit misiunea, să fie trase spre culise chiar de Oidip!

Un personaj „îmbrăcat” în bandaje, asemănător unei ființe mumificate, cumulează identitar: poate fi soarta, dar la fel de bine și vina tragică a lui Oidip de a-l fi ucis pe Laios, părintele său. Creatura aceasta îl urmărește pe Oidip ca o umbră, ca un strigoi, îi preia și subliniază atitudinile ca un ecou scenic prevestitor de nenorociri. Jocul văzutului și nevăzutului întețește tensiunea dramatică. Forțe ascunse acționează resorturile unui decor activ: pereții se mișcă singuri, trotuarul rulant poartă personajele, mecanismele scenice sunt animate.

Oidip e construit actoricește de Constantin Chiriac, printr-un balans echilibrat între masculin și infantil (poziția corpului în raporturile cu Iocasta, apoi cu Antigona, felul cum vorbește). Temperarea energiei interioare, naturalețea, firescul interpretării sale subliniază dimensiunea profund umană a eroului, devenirea acestuia, indicându-i înțelepțirea în partea secundă a spectacolului, la Colonos, când vine vorba despre lupta pentru putere, trădare, decandența care va duce la războaie ca formă a imploziei sociale. Autodistrugerea e indicată video și anunțată prin contrastul dintre viața austeră, de pribeag a lui Oidip și opulența, dezmățul de la curtea lui Tezeu. Corul comentează, dă replica, amplifică, are vestimentația specific purcăretiană (lodenuri, pălării) și e accesorizat cu obiecte scenice tipice (bastoane, găleți, scaune din lemn). Din grup (Ofelia Popii, Mariana Mihu, Diana Văcaru Lazăr, Diana Fufezan, Cristian Stanca, Adrian Matioc, Florin Coșuleț, Ioan Paraschiv, Eduard Pătrașcu, Pali Vecsei, Emoke Boldizsar, Veronica Arizancu, Cristi-na Stoleriu și Cristina Ragos) se desprind individualități, unii actori interpretând mai multe roluri, găsind pentru fiecare postură dramatică nota distinctă necesară.

Spațiul sonor (Vasile Șirli) e dominat repetitiv de refrenul din Les trois cloches de Jean Villard, aici în versiunea germană Wenn die Glocken hell erklingen, rezumând muzical cronologia în trei timpi a vieții prin referire la clopotele bisericii care sună pentru fiecare dintre noi la naștere, la nuntă și la moarte. Nu poți păcăli soarta, pentru că te ajunge întotdeauna din urmă!

 

Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca

Victor sau copiii la putere – jocurile imaginației


Dintr-un alt perimetru al intereselor repertoriale ale lui Silviu Purcărete, dramaturgia franceză, provine Victor sau copiii la putere de Roger Vitrac, pus în scenă la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Descoperi la vizionare un Purcărete atipic, în care nu revedem temele, elementele, soluțiile din semnătura sa regizorală, afirmându-și capacitatea de a se reinventa. E vizibil spiritul ludic, plăcerea de a se juca cu un text straniu, complicat, rareori montat în România, nu prea des nici în alte culturi teatrale, pe care îl remodelează neașteptat.

Prima parte e abordată într-o cheie: cocteil de dramă burgheză, comedie bulevardieră, expresionism, absurd. Materialul dramaturgic gravitează în jurul copilului titular, Victor, progenitura unei familii înstărite, după cum arată livingul și costumația, care se pregătește de aniversare: împlinește nouă ani. Treptat și relativ rapid, lucrurile devin cu totul altceva decât se arată, lumea ficțională a lui Vitrac luând-o complet razna, transformându-se, apucând-o în direcții ciudate. Victor (Aron Dimeny) e amoral, manipulator și – ah, da! – are 1,81 m, ajungând să fie stăpânul făcător de reguli pentru acest microunivers halucinant. Celălalt copil al configurației dramaturgice e Esther, fetița familiei prietene. Are șase ani și e minunat interpretată de Csila Albert: atitudinal, vocal, dar cu un aer de maturitate în opoziție cu aceea a adulților din piesă, care dau în mintea copiilor. Adulți virusați de comportamente infantile, pe muchie.

Și pentru ca totul să fie în cel mai pur spirit al lui Roger Vitrac, realizatorii mizanscenei au decis ca în partea a doua, după pauză, montarea să vireze neașteptat în muzical negru, light horror, parodic (muzica: Vasile Șirli). Contrariați de poanta echipei creative, privitorii continuă să urmărească spectacolul în transă. Deloc întâmplător, scenograful Dragoș Buhagiar a postat în fundal, pentru secvența a doua a reprezentației, o roată cu o spirală desenată care se rotește amețitor, cu zgomot repetitiv! Orice poveste bună are efect hipnotic! Transpuși în lumea lui Vitrac, suntem fascinați, întrucât nimic nu e anticipabil, totul evoluează în sensuri surprinzătoare, personajele și acțiunile lor dramatice se dezvoltă aleatoriu, în picturalitatea specific purcăretiană, transpusă plastic de Dragoș Buhagiar. Decorul acestuia reface interioare aristocrate, care se îngustează spre fundal, cu linii verticale pe tapet și caroiaje pe podea. Jonglând cu perspectiva și contribuind la vizualitatea generală a spectacolului, scena pare o machetă scenografică având dimensiuni la scara 1:1. Plafonul încăperii redă un peisaj ceresc, albastru cu nori albi, indicând decopertarea și îndemnând la eliberarea imaginației de orice limitare.

Reușita spectacolului Victor sau copiii la putere nu ar fi fost posibilă fără redutabila mașinărie actoricească a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, funcționând și acum fără cusur. Fiecare interpret și-a întruchipat personajul cu atașament, rostind partitura de text, cântând profesionist, integrându-se în ansamblul distribuției fără stridențe, dar conturându-și fără echivoc contribuția în rol. Ei sunt Áron Dimény, Zsolt Bogdán, Emöke Kató, Csilla Varga, Csilla Albert, Ervin Szücs, Andrea Vindis, József Biró, Imola Kézdi și Levente Molnár. 

 

Teatrul Național Târgu Mureș

În trafic – atuurile dramaturgului-regizor


Declarată de juriul UNITER cea mai bună piesă a anului 2013, În trafic a Alinei Nelega a căpătat formă scenică la Teatrul Național din Târgu Mureș, Compania „Liviu Rebreanu”, sub conducerea regizorală a autoarei. Adeptă declarată a texto-centrismului, pentru Alina Nelega piesa de teatru e punctul vital al spectacolului, componenta esențială pe care trebuie să o ridice din pagina de literatură și să-i dea tridimensionalitate. Din același respect suveran față de text, autoarea a și montat de câteva ori propriile scrieri, motiv căruia i se adaugă foarte probabil neîncrederea în regizorii zilei. Și neacceptarea acelui tip de regie înțeleasă ca operațiune de reinterpretare a textului prin mizanscenă, în variante scenice în care autorul abia de-și mai recunoaște lucrarea, de folosire a piesei drept pretext al unei noi viziuni: cea scenică. Nu e egolatrie de autor, e respect pentru litera dramatică. În fond, dramaturgul e cel dintâi și cel mai bun regizor al propriului text!

Pentru În trafic, Alina Nelega a lucrat cu actrița Elena Purea, pe care o cunoaște foarte bine din colaborări precedente și care deține toate datele necesare întruchipării celor șapte personaje feminine. Monodrama Alinei Nelega, specie în care autoarea excelează, (re)impunând-o în peisajul teatral românesc, a pornit de la o știre de presă pe care a dezvoltat-o literar: într-o intersecție din București, o neacordare de prioritate a escaladat în atac armat, o femeie împușcând un bărbat în plină stradă. Folosind potențialul teatral al situației, Nelega a dezvoltat-o imaginând șapte secvențe cu tot atâtea personaje feminine imaginare. Rezultatul e un crochiu portretistic al femeii în ipostaza de soție, mamă casnică, femeie de afaceri, șefă de cabinet, cadru medical, polițistă și cățelușă. Toate tipologiile sunt legate de incidentul rutier violent, unele individe implicate, altele desprinse din mulțimea de gură-cască.

Alina Nelega are o scriitură convingătoare, puternică, perfect articulată dramaturgic, cu nivele semantice, evoluând neașteptat. Viața ca trafic, intersectarea destinelor, hazardul, personajele decupate ferm din punct de vedere caracterial, verosimile fac din text și spectacol o reușită a genului. Toate – cum altfel? –, în legătură directă cu reprezentanții genului mai puternic: bărbații. Pentru că, indiferent de particularități, poveștile acestea sunt conectate structural de El/Ei, personaje absente, ce potențează universul dramaturgic!
Ca regizor, Alina Nelega știe cum să-și pună în valoare textul, să-i găsească drumul direct către public. Într-un cadru scenografic (Tiberiu Toitan și Oana Micu, graffiti Ilyés Hunor) cu putere de sugestie, prezențele feminine cu vârste între 25 și 55 de ani sunt animate de versatila Elena Purea. Actrița a știut cum să le individualizeze, înfățișându-le verosimil, neezitant, într-o prestație solicitantă, în care trebuie să-și concentreze și dozeze resursele pentru a trece în numai câteva secunde de la gospodină la o afaceristă super-ocupată, cu probleme în căsnicie, apoi la doctorița plictisită de jurământul desuet de a sluji pacienții. Structura secvențială a reprezentației e punctată prin momentele coregrafiate de Claudiu Știan, executate de Claudiu Banciu, Mihai Bloj, Andrei Chiran și Simon Kálmán Attila. Intervențiile coregrafice ritmează reprezentația, dar sprijină în egală măsură caracterizarea scenică a evantaiului de protagoniste. Așa-i în trafic!

 

Teatrul Odeon București

De vânzare/For sale: ce mai face țăranul român


Dintr-un reflex ideologic, dramaturgia autohtonă postnouăzecistă i-a dat complet uitării pe indivizii care alcătuiesc mai bine de jumătate din populația României: țăranii. Poate că și titulatura ar trebui regândită, „locuitori din mediul rural” fiind mai apropiată de ceea ce reprezintă această eclectică și numeroasă categorie socială. Despre ei nu se discută public decât ca eșantioane de vot, componentă a asistenței sociale și, eventual, cu ocazia recoltelor, fiind excluși până și din piețe, unde locul tradițional le-a fost luat de descurcăreții intermediari care le parazitează cu profit eforturile de a cultiva pământul. În cele mai multe cazuri, tot ca acum 100 de ani!

Gianina Cărbunariu le-a consacrat cea mai recentă producție, De vânzare/For Sale, realizată la sala Studio a Teatrului Odeon din București, ca parte a proiectului european „Hunger for Trade”. Autoare de teatru, cum singură se definește, adică dramaturg și regizor în egală măsură, Gianina Cărbunariu și-a făcut o convingătoare carte de vizită din teatrul documentar, specie căreia i s-a dedicat încă de când făcea parte din dramAcum. Prin acest nou proiect, pregătit prin prezențe la fața locului, investigații sociologice și culegere de date reale, operațiuni premergătoare redactării scenariului, aduce în lumina reflectoarelor un perimetru neglijat și probleme legate de o temă gravă în istoria noastră: raporturile dintre locuitorii satelor și pământul dobândit prin împroprietărire, căsătorie, cumpărare și moștenire. După ce și l-au dorit și l-au lucrat generații la rând, acum, cei din mediul rural preferă soluțiile individuale și pe termen scurt: îl vând!

Viața la țară e o realitate fierbinte, complicată, reflectată în spectacol printr-un decupaj secvențial de mare intensitate dramaturgică, solid articulat prin episoadele cu adevărat relevante pentru chestiunea în discuție. Micii proprietari de terenuri agricole, străinii spilcuiți care achiziționează suprafețe mari la prețuri mici, arendașii, autoritățile locale, polițistul, toate personajele stereotipe ale universului rural aduc în fața spectatorilor – de fapt, printre ei – o lume de care parcă am uitat, deși avem cu toții puternice legături personale cu ea!

Gianina Cărbunariu nu ia partea nimănui. Doar episodul cu gazele de șist e ceva mai partizan și inexplicabil de lung în raport cu celelalte. Nici nu-și propune să dea soluții. Ca în teatrul documentar de bună calitate, ne înfățișează și ne lasă să gândim fiecare cu mintea lui. Paradoxal, toți au dreptate, situația e atât de complexă, încât nici Dumnezeu nu știe cum o fi mai bine. Meritul spectacolului e adecvarea lui la real, proiectarea luminilor juste asupra chestiunilor dificile, complicate ale comunităților rurale.

Viziunea regizorală e consolidată de jocul actoricesc (Alina Berzunțeanu, Antoaneta Zaharia, Marius Damian, Gabriel Pintilei, Alexandru Potocean, Gabriel Răuță, Mihai Smarandache). Fiecare are de dus mai multe roluri, din care trec la vedere, în fracțiuni de secundă, doar prin adaptarea din mers a costumației și găsirea accentelor interpretative. Spre deosebire de teatrul clasic, în care relațiile sunt între personajele din scenă, iar spectatorul e lăsat în afara lor, doar privind, în teatrul documentar, relația interpreților e cu publicul. El trebuie trezit, activat civic. În De vânzare/For Sale, actorii se află la mai puțin de jumătate de metru de public, se uită direct în ochii tăi. Privirea lor îți intră până în rădăcinile neuronilor, în cele mai profunde sinapse, ca să se asigure că te-au implicat. Spectatorul e teatralizat și el. Stă așezat într-o geometrie precisă (scenografia: Andu Dumitrescu), intenționat nu poate cuprinde cu vederea totul, dar nici nu pierde nimic, pentru că, pe parcurs, baloții pe care șade sunt rearanjați, iar senzația de „în mijlocul problemei” nu înseamnă doar poziționare fizică, ci și implicare ambientală. Nu te poți sustrage.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe