Retrospectivă subiectivă

Maria Bilașevschi Publicat la: 24-02-2015

Trebuie să recunosc: o retrospectivă, oricât de subiectivă, a evenimentelor de artă vizuală care mi‑au plăcut în acest an nu este ușor de creionat. Din dorința de a nu pierde o manifestare care, într‑un mod sau altul, și‑a lăsat amprenta asupra retinei, mi‑am propus o parcurgere cronologică a acelor evenimente care fie au readus pe scenă artiști plastici care, pentru o vreme, au preferat singurătatea atelierului, fie au în­tărit traseele acelor artiști tineri pentru care prezența constantă pe simezele galeriilor ieșene a însemnat o rafinare a căutărilor, o stabilizare a stilului.

Dan Covătaru & Traian Mocanu

Expoziția de sculptură și desen intitulată simplu 70 a artistului Dan Covătaru, ce s‑a desfășurat în ultima parte a lunii ianuarie la Galeria „Th. Pallady”, părea a fi, dacă te uitai din fugă doar la afiș (pe care apărea lucrarea Întoarcerea fiului, din 1972, o lucrare de mari dimensiuni realizată în Tabăra de sculptură de la Măgura), o expoziție cu un puternic caracter retrospectiv, o încununare a celor peste 40 de ani de când artistul este un remarcabil reprezentant al sculpturii contemporane românești. Dar volumele din această expoziție sunt fiecare în parte purtătoare ale unei simbolistici pe care artistul ne invită, nu fără a ne intriga, să o descifrăm. Cu un profil bine conturat de‑a lungul timpului, artistul nu s‑a oprit din șlefuirea limbajului propriu, propunând în această expoziție o serie de lucrări ce ies din tiparele convenționale, dar care au fost orchestrate ca un ansamblu echilibrat. 

Dan Covătaru își dezvăluie astfel preocupările de „atelier”, codificând mesaje ce nu pot fi citite în aceeași cheie per ansamblu, dar care trădează asumarea unui traseu incitant, în care liniile delicate și fluide din de­sene dialoghează și întăresc dinamica sculpturală. Hi­merele de dimensiuni monumentale au fost reduse în scară pentru a face loc sugestiei plastice și, astfel, pentru a invita la reflecție. Reținem reinterpretarea unor imagini‑simbol pentru arta contemporană, precum Orga, unde o roată (posibilă trimitere la Marcel Duchamp) este suprapusă de către artist peste câteva țevi metalice încătușate în lanțuri, dar și resemantizarea unor lucrări proprii, precum Arbore sau Portret.

Expoziția 70 anulează ostentativul gratuit asociat manifestărilor artistice care vor să depășească forțat acel canon în care s‑au stabilizat în timp, relevând discreția personalității acestui mare artist și predilecția deopotrivă către inovație și contemplație.

În luna martie, în Galeria „Dana” au pulsat lucrările de grafică și pânzele pictate din seria Atelierul ale artistului Traian Mocanu. O expoziție de amploare (100 de lucrări de grafică, ce nu pot fi incluse și aproximativ 20 de lucrări de pictură, de mari dimensiuni), ce prezintă doar o parte dintre preocupările din ultimii ani ai artis­tului. Pentru Traian Mocanu, atelierul este acel loc în care sinceritatea față de pânză ia locul freneziei zilnice, un spațiu în care acesta se poate descătușa și contura acele personaje care par a te țintui cu privirea.

Obișnuindu‑ne cu picturi abstracte de mari dimen­siuni, artistul a ales ca de această dată pânzele să fie intercalate graficii, pentru a crea o atmosferă subtilă și plină de simboluri. Desenul este pentru acesta o „muzică a memoriei”, a straturilor abisale ce continuă visul interior, fantasticul apărând ca o imanență a realului care, introdus în anumite contexte, se irealizează. Elementele reale sau care par vag familiare funcționează ca simboluri incorporând nostalgii sau contradicții existențiale.

Traian Mocanu pare că derulează filmul unei munci desfășurate în singurătatea eremită a atelierului, conturând profilul unui artist care explorează autonomia expresivă a liniei, care dă astfel contur unui univers oniric într‑o „zidire de imagini”. Grafica artistului pare o exorcizare a dezintegrării ontologice, a vrăjii și a morții, un adevărat descântec. Farmecul lucrărilor emerge din atmosfera stranie a bestiarului ales. Creaturile par că mărșăluiesc pe hârtie, rezultând într‑o perpetuă coliziune între abstract și suprarealism, între forțele pozitive și negative, ordine și dezordine, o luptă între un „bine” și un „rău” ce‑și schimbă rolurile chiar în timp ce sunt privite, balanța fiind echilibrată, pe alocuri, doar de către artist. Siluete feminine lascive, capete suprarealiste, zei, voievozi și pești biblici, animale apocaliptice, personaje strivite de o dimensiune superioară, ce îi absoarbe ca într‑o gaură neagră, atlași în miniatură, încremeniți în năvoade cosmice devin simboluri ce doar sugerează o idee, niciodată aceeași. Privitorul rămâne cu impresia că, doar și pentru o clipă, se află în fața unui mare secret deslușit numai de el. 

Artiști absolvenți la Iași, 1860‑2014

Două evenimente marcante, parte a unui amplu proiect coordonat de lect. dr. Cristian Ungureanu de la Uni­versitatea de Arte „G. Enescu” din Iași, intitulat Generații Recente I și II, s‑au desfășurat în luna mai în cadrul Galeriilor Fundațiilor Regale, Biblioteca Central Univer­sitară Iași și Pod Casa Pogor, dând o notă distinctă manifestărilor culturale prilejuite de F.I.E. 

Beneficiind de generozitatea spațiului, Generații Recente I a fost una dintre cele mai cuprinzătoare expoziții dedicate artiștilor contemporani deja consacrați, absolvenți ai Academiei de Arte ieșene. Un astfel de proiect inedit a adus împreună nume reprezentative pentru artele vizuale, adesea cu ecouri puternice și în afara țării: Felix Aftene, Zamfira Bîrzu, Matei Bejenaru, Radu Carnariu, Cristian Diaconescu, Daniela Grapa, Sergiu Grapa, Manuell Mănăstireanu, Dragoș Pătrașcu, Tudor Pătrașcu, Ioan Pricop, Sorin Purcaru, Valentin Sava, Mihai Tarași, Constantin Tofan, Cristian Ungureanu ș.a. Indiferent de stil, tehnică, crez, programul urmărit sau conceput de artiști, acest eveniment a depășit cadrul adesea obtuz al expozițiilor care doar etalează produsele unei școli, accentuând caracterul inedit, pe alocuri cosmopolit sau, dimpotrivă, care‑și dezvăluie rădăcinile profund românești din care unele lucrări își trag seva. Pentru consumatorul de artă avizat, dar și pentru vizitatorul curios, această expoziție a fost o incursiune într‑un peisaj complet al creatorilor de artă din Iași.

Chiar dacă aparent proiectul Generații Recente II a părut un act de sinteză care prin natura sa presupune inevitabil eliminarea unor artiști sau o selecție sumară a unor lucrări reprezentative pentru cultura românească contemporană, expoziția desfășurată la Pod Casa Pogor stă drept o dovadă a unei creații și gândiri integratoare. Artiștii participanți, cei mai mulți proaspeți absolvenți, au fost: Oana Ciubotaru, Raluca Daniliuc, Oana Dumitrescu, Olga Godovaniuc, Rodica Grosu, Elena Niagu, Andreea Macovei, Isabela Nechifor, Mihaela Pavăl, Alexandru Racu, Florin Ungureanu, Laila Vatavu.

S‑a simțit o abordare particulară a imaginii, care în această expoziție s‑a fundamentat pe cadrele într‑o continuă schimbare ale creației artistice, în special cea a precursorilor contemporani (suprarealiști, pop art ș.a.). De aceea, o serie de lucrări a părut că reprezintă un adevărat asalt la adresa reprezentării academice, o intero­gare a validității sale. Pictorii care au expus nu au mai avut o poziție defensivă, care să explice de ce este sau nu este relevantă pictura elitistă, consumistă, burgheză, ci au oferit o serie de lucrări care par să emeargă din dorința de a chestiona propriii parametri ai artei, în special inevitabilitatea unei lucrări de a reprezenta sau evoca un sens sau context deja anticipat.

Multe imagini au fost preluate din trecutul apropiat (copilărie), rehidratate de televiziune, internet și google și revigorând stiluri care la timpul lor au ieșit din culturile contemporane de „nișă”.

Echilibru/Dezechilibru: Rodica Grosu Crîșmaru

Expoziția Rodicăi Grosu Crîșmaru de la mijlocul lunii octombrie ar fi putut să pară, la o primă vedere, o expoziție‑studiu despre desen, cu lucrări dintr‑o perioadă revolută a școlii. Însă expoziția a ilustrat mai mult decât preocuparea pentru perfecționarea unei tehnici ori pentru subiectivizarea subiectului. Cromatica cu un aspect izocrom, obținut din gri colorat care balansează între galben și roșu, arată că raportarea la culoare a artistei este derutant de simplă, fără a literaturiza actul creator sau subiectul. Tematica expoziției a pornit de la nevoia individuală de ascensiune spirituală, surprinsă în diferite ipostaze ale evoluției (fie raportat la o evoluție transfigurată a umanității, fie la o evoluție a conceptelor). 

Reținem lucrări de mari dimensiuni, precum tripticul Om și Obiect, în care starea de echilibru este redată prin captarea pozițiilor succesive ale unui corp/obiect în mișcare în panourile laterale raportate la starea de repaus a autoportretului din panoul central. Atât cele patru si­luete umane surprinse în ipostaza ieșirii din starea de echilibru, cât și scaunul înfățișează doar etape de tran­ziție către atingerea unei stări imateriale de liniște. Trip­ticul nu a fost conceput pentru a funcționa doar ca un tot unitar, fiecare parte în sine definindu‑se individual și dovedindu‑se a fi un germen al devenirii artistei.

În desenul Trezire, trecerea de la echilibru la dez­echilibru poate fi comparată cu trezirea, cu tranziția de la starea de somn la cea a deșteptării. Poziția corpului întins pe spate creează senzația de echilibru, în timp ce contururile neumplute sunt poziționările persona­jului în căutarea lumii materiale, ceea ce rezultă ineluctabil în dezechilibru. La un alt nivel, lucrarea poate fi văzută ca o experiență a decorporalizării. Granița dintre realitate și imaginație rezultă într‑o figură umană pierdută în propriile gânduri, un posibil moment de meditație profundă. Personajul trece printr‑o multitudine de stări fizice, iar reprezentările vagi dau un sentiment de nesiguranță, visare cu ochii deschiși sau pierdere în infinitul gândurilor, fiind echilibrate însă de contraponderea terestră.

O lucrare care, aparent, a făcut o notă discordantă cu tematica întregii expoziții este Autoportret. Metamor­fozarea de la portretul central din triptic la cel singular a arătat o schimbare de optică, de stabilizare, iar alegerea unor culori mai tari s‑a sincronizat cu schimbarea la nivelul tehnicii de așternere a culorii pe pânză. Aceasta denotă o privire mai de aproape asupra personajului central, o fixare mai atentă asupra subiectului, o evaluare mai profundă a nuanțelor. 

În expoziția Rodicăi Grosu am fost îndreptați fie spre senzația de permanență, fie spre cea de efemeri­tate, materia putând fi simțită atât ca sentiment, cât și ca acțiune. Întâlnirea celor două elemente principale, material și imaterial, a creat o tensiune picturală, spirit și materie – spirit și corp, nu doar temporară și nu doar cu scopul de a provoca, ci pentru a prefigura viitoarea ascensiune a artistei.

Punct(E)ul

Expoziția colectivă Punct(E)ul, coordonată de artistul Adrian Crîșmaru, a pornit de la dorința de a surprinde o varietate de ipostaze ale „sinelui” sub forma autoportretului (cel mai adesea realizat în manieră clasică), pentru a le pune în dialog cu reprezentările fotografice ale acelorași artiști. Fotografiile preluate de organizatori de pe profilul de Facebook al fiecărui artist deschid calea unei duble lecturi, din perspectiva creatorului înfățișat fotografic și a produsului rezultat: autoportretul pictat. Fotografia prezentă pe rețeaua de socializare este cel mai adesea decontextualizată, scufundată într‑o mare masă virtuală, fiind la nivel general un mod de construire a identității prin experimentarea unor roluri sociale diferite, expunând subiectul în ceea ce se consideră a fi cea mai bună lumină a sa.

Dacă cel mai adesea se vorbește despre sinceritate sau lipsa acesteia în redarea fotografică a unei persoane, obiect sau loc, mult mai rar se ridică această problemă cu privire la autoportret. Dacă portretul fotografic, selfie sau nu, asumat public de către artist reprezintă modul în care acesta vrea să fie văzut de public, atunci autoportretul ar trebui să fie, dacă ne raportăm la un canon clasic, un mod de autocunoaștere, un moment al sincerității totale. Însă autoportretele din această expoziție au ridicat problematici mai ample, ce au făcut din imaginea artistului un vehicul atât de autoreflectare, cât și de critică socială, de asumare a unor identități eterogene ca într‑un joc de roluri în care artiștii au încercat să își dea seama cine sunt sau cine își doresc să fie.

Scrise precum o poveste la persoana I, autoportretele au spus povestea „eului”. În fața vastității de ipostaze, teme și obsesii, ele nu mai pot fi interpretate doar ca autoreprezentări. A fost vorba fie despre un „eu” disimulat, estompat, mutilat, romantic, suprarealist, expresionist sau care s‑a conturat sub forma unor capsule ce emerg dintr‑un arbore genealogic, fie despre niște carcase lipsite de viață, decupaje sau siluete bi‑ sau tridimensionale ori oglinzi în care ne suprapunem identității ar­tistului. În cadrul expoziției, autoportretul a avut mai degrabă caracterul unei investigații, decât cel al unei imagini adevărate și unice asupra identității, fiind compus dintr‑o suită de aspecte și elemente ale acesteia ce se află într‑o perpetuă desfășurare.

Toate firele epice care s‑au desprins, cu nenumărate semnificații vizuale, au rămas ca o formă de documen­tare pentru spectatori, un mod de a reconsidera stereo­tipurile prin depășirea modurilor inoculate sau asumate de percepere a realității, acceptând adevărurile diverse din portretele artiștilor ca posibile variante de substituire a propriului eu.

La bună vedere!

O expoziție despre pictură, după cum anunța chiar afișul ei, a fost aparent o expoziție de artă din care în mod surprinzător a lipsit pânza pictată și singurele lucrări ce aminteau de faptul că Adrian Crîșmaru este și pictor. Surprinderea nu a fost mică, mai ales dacă aso­ciezi un artist cu un singur mediu de lucru, lucrările de sculptură sau grafică fiind considerate doar anexe care susțin demersul pictural.

În instalația La bună vedere! autorul ne‑a dezvăluit preocupările sale cu privire la ce presupune actul artistic, încercând o definire a acestuia din perspectiva instrumentarului din spatele pânzei și a câtorva maeștri emblematici. Părți din obiectele expuse au fost obiecte găsite prin târguri sau spații publice, extrase din mediul care inițial le dădea scopul și chiar identitatea. Trans­formând spațiul „Cupolei” într‑un atelier cu public, Adrian Crîșmaru și‑a expus instrumentarul devenirii sub forma paletelor, pensulelor, șevaletului sau șasiului. Obiectele sale nu sunt readymades sau objets trouvés, ci lucrări înzestrate cu roluri și înțelesuri noi: pensonul este atașat plutei, lingurii, cuiului sau biciului, arătând ambivalența funcționalității inițiale și a obiectului creat, exteriorul și interiorul, partea văzută și cea nevăzută.

Paleta din ceramică, cu forma sa asemănătoare unui rinichi, poate fi interpretată ca o oglindă a artistului ce reflectă atitudinea și acumulările sale. Preocupările în sfera igienei vizuale l‑au condus pe Adrian Crîșmaru spre studierea paletelor unor pictori celebri, cunoscuți pentru ritualul de utilizare al acestui obiect, ordinea sau dezordinea de pe suprafața acestuia. Cu siguranță că artistul consideră că paleta reprezintă și reflectă suma experiențelor de viață ale unui creator și, de ce nu, emoțiile sale. Însă, mai mult decât atât, luând în considerare materialul din care acestea au fost create, Adrian Crîșmaru a vrut să amintească de rădăcinile sale prin trimiteri la farfuriile de ceramică preistorice, care la rândul lor sunt o oglindă a devenirii.

Se știe că în multe autoportrete clasice o paletă este prezentă alături de artist. Totuși, parcă încercând să arate că pictura nu este doar o meserie, iar pictorul nu poate fi asociat doar cu un obiect‑simbol, artistul a ales să ilustreze portretele unor personalități care s‑au autosurprins fără această ustensilă și fără a li se vedea chipul, precum în reproducerea grafică după Vermeer, Alegoria Picturii, ori după autoportretul lui Lucian Freud. 

Însă nu numai ustensilele l‑au preocupat pe artist. El a conceput un șasiu în piatră, independent, și unul în spatele unei cărți din care o pagină a fost ruptă. Învestit cu valoare simbolică, ciurul, un obiect de uz cotidian, a fost redat sub forma unui tablou, a unei reprezentări grafice și a unui film post‑performativ proiectat video, de­venind un filtru personal prin care artistul a separat în două aceeași entitate, partea pură sedimentându‑se, în timp ce partea brută, indezirabilă, abia se mai vedea la suprafață.

La bună vedere! a fost o instalație bine gândită, unitară, constituind o provocare care nu se vrea citită pe o singură temă și la o singură privire, iar pictura a lipsit pentru a i se putea face loc creatorului.

Călătoria continuă

Concepută de Dragoș Pătrașcu ca o antologie, după cum chiar artistul afirma într‑un interviu, expoziția Călă­toria s‑a desfășurat în luna noiembrie, în trei puncte expoziționale: galeriile „Cupola”, „Th. Pallady” și „N. Tonitza”. Fără a fi un demers retrospectiv, expoziția a emanat dinamism și a vibrat prin fiecare lucrare, care, ca orice arte­fact prețios, nu a oferit răspunsuri, ci a articulat întrebări.

Adunând lucrări reprezentative din diferite perioade ale conturării și evoluției stilului său, Dragoș Pătrașcu a conceput o instalație în care produsele materializate în peste 30 de ani nu se cer a fi interpretate într‑o singură cheie, de vreme ce ele comunică unele cu altele, dar și cu publicul. Această încredere în forța imaginii corespunde cu încrederea artistului în autodesăvârșire.

Jurnale oferite lecturii, lucrările expuse se concentrează asupra călătoriei ca evoluție a viziunilor, ideilor și utopiilor artistului. Există o narațiune, un ritm, un sentiment de tensiune care nu te eliberează imediat. Corespondențele create între lucrările de grafică, gravuri și colaj fotografic cu cele cu un aspect preponderent conceptual, precum lucrările „imagine‑text” sau structurile „tactile”, vor să releve modul în care aspectele legate de formă și conținut sunt transformate continuu. Fiecare operă se dezvăluie într‑un ritm propriu, iar spectatorul simte că devine comprimat, iar spațiul din jur se deschide.

Instalația prezentată la „Cupola”, compusă din dife­rite personaje cu personalitate proprie, o orchestră mută în așteptarea unui dirijor, a fost pusă de artist în relație cu mulțimile urbane, cu alienarea și omogenizarea individualităților într‑o masă compactă, din care ajung la suprafață doar strigătele celor care știu să se îndepărteze de grup.

În această călătorie, rezumat al unei cariere consolidate, Dragoș Pătrașcu ne‑a introdus cu generozitate în lumea sa, propunând un itinerariu unic, ce a transmis fie­căruia dintre spectatori cel puțin o stare.

Amintim și alte expoziții din acest an, care au animat simezele ieșene: Felix Aftene – Taxidermia, Stop‑cadru, Piața Unirii, Piața Artelor; Leonard Curpăn și Raluca Gabriela Hreniuc – Stai calm, gândim noi și pentru tine; Claudiu Ciobanu – Vanity & Salvation; Andrei Tudoran – .Ro; Eugen Alupopanu – Nu mai vreau „contemporary”; Rodica Grosu – 24/24; Titus Ivan – Expo­ziție fără titlu; proiectul inițiat de Daniela Palimariu și Luminița Apostu – Salon Video – Noțiuni de metodă.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe