Puzzle 2014

Daniel Cristea-Enache Publicat la: 24-02-2015

Problema pe care o ridic colegilor mei de generație amnezici ori ideologi este aceea a responsabilității noastre în cadrul unui regim totalitar și, respectiv, a unuia democratic. Chiar dacă luăm ipo­teza că epoca Dej și epoca Ceaușescu nu au fost comunism, conformația și con­fi­gu­rația totalitară a epocilor respective nu pot fi eludate. Putem accepta, pentru plă­cerea demonstrației, că nu a fost vorba despre comunism, dar nu putem accepta că nu au fost niște epoci de regim totalitar.

Or, acești doi termeni puși unul după al­tul și compunând regimul totalitar (fie el de stânga sau de dreapta) circumscriu res­ponsabilitatea decidenților regimului: a ce­lor care au dat cursul, direcția și aplicațiile lui. Sunt mai responsabili cei care i-au obli­­gat pe simplii cetățeni să aplaude, să stea la cozi, să trăiască în frig și în frică de­cât simplii cetățeni obligați să aplaude, să stea la cozi, să trăiască în frig și în frică. E mai responsabil torționarul decât cel căl­cat în picioare de torționar; mai res­pon­sabil anchetatorul decât cel anchetat; mai responsabil turnătorul decât cel tur­nat; mai responsabil activistul de partid decât cel băgat în ședințe de către activist.

Și atunci, dragi colegi amnezici ori neo-ideologi, chiar dacă 40 de ani de to­ta­li­tarism românesc nu au fost comunism, ei rămân 40 de ani de totalitarism românesc. A relativiza acest totalitarism, a-l prezenta în culori pastelate și pe un ton ludic, cu glumele bune ale celui care nu riscă nimic făcându-le, nu mai e nici amnezie, nici ideologie.

E vorba despre o indiferență față de dra­mele generațiilor anterioare și față de traumele lor; despre o opacitate la tot ce depășește ca­drul experienței proprii; despre inaderență la fenomenul social și la realitatea istorică; despre egoism și obtuzitate; despre tot ceea ce un om de stânga trebuie – prin însuși faptul că e de stânga – să respingă. Unui om de stân­ga nu-i pot fi indiferente planificarea naș­terilor, hăituirea minorităților sexuale, privilegierea activiștilor și a securiștilor, aruncarea în închisoare a unui om ca Ion D. Sîrbu, fiu de miner, și transforma­rea lui Radu Cosașu într-o țintă vie a cenzurii de partid.

Dragi colegi amnezici, trăim într-un pre­zent cu opțiuni libere. Fiți de stânga și apă­rați, dacă țineți neapărat, hermina, dar nu și mocirla.

(„Dragi colegi amnezici”, 22, februarie 2014)

*

Am mai vorbit în câteva rânduri despre vitalitatea generației ’80, una căreia diverși comentatori s-au grăbit să-i cânte prohodul.

Ea are tot mai mult (și se vede tot mai bine asta) și o funcție de placă turnantă între două epoci literare, separate de momentul decembrie 1989 – așa cum o altă generație excepțională, a „șaizeciștilor”, făcuse legătura, pe deasupra coșmarului realismului socialist, cu interbelicul lui Arghezi și Blaga, Barbu și Bacovia. Să nu ni se pară puțin lucru acesta; și de la sine înțeles. O generație rămâne în istoria literaturii atât prin individualitățile, cât și prin programul ei artistic.

Un taur în vitrina de piatră, antologia de autor a lui Liviu Antonesei apărută la Editura Adenium, ne arată în modul cel mai limpede cum se întâmplă acest lucru. Lui Antonesei i-a fost amânat cu un deceniu debutul editorial, cenzura spulberându-i șansele de a-și publica prima carte de poezie odată cu generația sa. Iar apoi, în primii ani după ’90, interesul public pentru poezia și pentru literatura română, în general, s-a diminuat semnificativ. Cu toate acestea, autorul „optzecist” nici nu s-a bătut cu pumnul în piept pentru rezistența dinainte, nici nu s-a jeluit pentru situația de după. Dimpotrivă, s-a implicat activ, civic, în procesul de reală democratizare a României și a dat din timpul său personal pentru un bine comun, societal și social.

Acum însă, când a venit vremea ca autorii importanți ai acestei generații să se mai ocupe și de creația lor, se poate vedea nivelul de parcurs și de experiență poetică. Un taur în vitrina de piatră se citește cu o incredibilă plăcere: aceea de a vedea puse laolaltă un imaginar personal, o cultură bine asimilată, o inteligență ascuțită și o largă paletă de culori, tonuri și sonuri. Între ele, cele însoțind, ca un cortegiu funebru, despărțirea de Iubita cu majusculă oferă numeroase ilustrări de mare poezie – și a cita un text ar însemna a le nedreptăți pe restul.

Mai bine îi citim pe liricii „optzeciști”, între care Liviu Antonesei și-a reconfirmat, la o nouă lectură, locul important și postura singulară.

(„Poezia se citește”, Cațavencii, iunie 2014)

*
Simpla consemnare a datelor în care discuțiile și convorbirile telefonice din casa familiei Sîrbu au fost înregistrate este edificatoare. Listarea anexei 3 din cartea Clarei Mareș de la Editura Curtea Veche trebuie făcută pentru ca imaginea „liberalului” și „reformistului” Nicolae Ceaușescu să fie confruntată cu realitatea Epocii de Aur: „11, 12, 18, 19, 20, 21, 28 noiembrie 1968; 2, 6, 8, 14, 15, 18, 19, 20, 21, 22, 27, 30, 31 decembrie 1968; 2, 5, 6, 7, 9, 10, 14, 15, 18, 26, 27, 28 ianuarie 1969; 4, 5, 6, 8, 12, 13 februarie 1969; 5, 27 martie 1969; 7, 28 aprilie 1969; 1, 7, 8, 14 mai 1969; 2, 3, 4, 6, 7, 11, 12, 18, 19 iunie 1969; 4, 9, 20, 23 iulie 1969; 15, 21, 23 martie 1973; 12, 19, 20, 21, 23, 24, 26 aprilie 1973; 8, 9, 16, 20 mai 1973; 18 iulie 1973; 28 martie 1974; 8 aprilie 1974; 20 mai 1974; 5 iulie 1974; 3 septembrie 1974; 11 octombrie 1974; 28, 29 noiembrie 1974; 1, 9, 20 decembrie 1974; 8, 10, 11 februarie 1975; 2, 9, 13, 19, 23 martie 1975; 4, 6, 7, 11, 14, 19 aprilie 1975; 9, 10, 15, 31 mai 1975; 8, 13, 17, 27, 29 iunie 1975; 24 iulie 1975; 14, 25 august 1975; 19 septembrie 1975; 11, 23 octombrie 1975; 10, 25, 28 noiembrie 1975; 4, 9, 17, 20 decembrie 1975; 12, 14, 22, 28 ianuarie 1976; 1, 9, 11, 13 februarie 1976; 1, 12, 30, 29 martie 1976; 22 aprilie 1976; 23 mai 1976; 11 iunie 1976; 9, 14 septembrie 1976; 13, 31 octombrie 1976; 11, 14, 17, 19, 20, 22, 23 aprilie 1977; 7, 9, 16 mai 1977; 1, 7, 10 iunie 1977; 11, 14, 31 iulie 1977; 2, 3, 4, 13, 15, 18 august 1977; 2 septembrie 1977; 11, 12, 15, 16, 20 august 1981; 2, 15, 16, 19 septembrie 1981; 13, 14, 16, 19, 24, 26, 28 decembrie 1981; 4, 5, 12, 16, 21, 30 ianuarie 1982; 2, 4, 19 februarie 1982; 1, 5, 18, 19, 23, 24, 26, 27 martie 1982; 1 aprilie 1982; 10, 30 iunie 1982; 27 august 1982; 3, 16, 23 octombrie 1982; 11, 17, 25 noiembrie 1982; 21, 24 decembrie 1982; 18, 20 ianuarie 1983; 2, 16 februarie 1983; 8 martie 1983; 5, 31 mai 1983; 21 august 1983; 10, 14, 16, 22 septembrie 1983; 25 octombrie 1983; 23, 28 noiembrie 1983; 21 martie 1984; 21, 29 aprilie 1985; 3 mai 1985; 12 mai 1987; 5 iunie 1987; 4, 6, 10, 12 ianuarie 1988; 3, 10 iulie 1988; 3, 8, 21 august 1988; 4 octombrie 1988; 18, 19, 25 decembrie 1988” (pp. 129-130).

Parcurgerea acestei anexe (doar vârful aisbergului reprezentat de dosarul Sîrbu) îl confruntă pe cercetător cu un terifiant plicticos, traducând în realitatea existențială a generațiilor precedente supravegherea din ficțiunea orwelliană. Unele date sunt mai grotești chiar decât în distopia O mie nouă sute optzeci și patru: 31 decembrie 1968, de pildă, ultima zi a anului de „reformism” ceaușist, urmată de 2 ianuarie 1969, după un Revelion și un 1 ianuarie de concediu legal în care securiștii se vor fi odihnit. Înșiruirea lor, într-o monotonie a datelor din dosar, acoperă douăzeci de ani – ultimii – din viața lui Ion D. Sîrbu, omul de stânga care făcuse deja detenție politică în regimul socialismului real. De la 30 de ani până la 70 și de la începutul regimului comunist în România până aproape de finalul acestuia, Ion D. Sîrbu a fost victima unei epoci totalitare pe care a refuzat a o servi.

(Din comunicarea Ion D. Sîrbu în socialismul real, prezentată la Colocviul VIII al Fundației „Credință și creație”, cu tema „Jerfă și creație”, rector: Ion Pop, Putna, septembrie 2014)

*

Poate că lucrul cel mai important care s-a petrecut și la FILIT Iași, și la FestLit Cluj a fost întâlnirea substanțială între lumea școlii și lumea literelor. Cel puțin mie, interesat și preocupat de ambele, mi se pare că publicul de mâine este format din elevii și studenții de astăzi și că de felul în care știm să ne deschidem față de ei depinde însăși platforma de viitor pentru literatura română. Acești elevi și studenți, adolescenți ori tineri aflați la vârs­ta formării, sunt cititoarele și cititorii literaturii române de azi și dintotdeauna; și dacă pe ei îi dezamăgim (din indiferență, din egoism, din meschine calcule extraliterare, prin comportamente deviante în spațiul public, prin lipsa unei solidarități de breaslă, prin absența empatiei față de cei ce ar avea nevoie de ajutorul nostru, prin infestarea ideologică a gratuității artistice, prin interesul vădit pentru funcții, bani și onoruri și dezinteresul, la fel de evident, față de munca literară și performanța intelectuală a altora), noi vom pierde. Îi vom pierde pe ei, iar ei nu vor avea sentimentul că, ne(mai)citindu-ne, ar pierde ceva.

Scriitorul bun și profesorul de elită formează în egală măsură acest public de azi și de mâine. Și dacă fără scriitor toate activitățile noastre și-ar pierde sensul, fără profesor și fără școală am fi cu toții niște analfabeți, fie și cu diplome, având dificultăți mari la conjugarea unui verb (dar – e adevărat – nici o problemă în a ocupa varii funcții publice). Prin urmare, această categorie defavorizată și discriminată în societatea românească, profesorul obligat să trăiască dintr-un salariu de mizerie, fiindcă la alcătuirea bugetului nu se ține cont de prevederile legii, susține întreg edificiul literaturii ce se scrie azi, prin chiar faptul că el formează publicul care o va citi. Și dacă Maiorescu deplângea, pe drept cuvânt, soarta țăranului român, pe a cărui sudoare s-au făcut în istorie atâtea banchete, gale, recepții simandicoase, nu trebuie să fii neapărat Maiorescu pentru ca, în România anului 2014, la șapte ani de la intrarea țării noastre în Uniunea Europeană, să vezi ce înseamnă subfinanțarea învățământului public și ce efecte va avea ea pe termen mediu și lung.

E motivul pentru care îmi îngădui să fac o propunere instituțiilor noastre culturale interesate de ce se întâmplă astăzi în literatura română. Invitați-i pe scriitorii noștri în școli, să-și vadă viitorul în ochi; și acordați profesorilor de limba și literatura română considerația și prețuirea pe care ei, ca formatori, o merită cu prisosință. Aplicați ceea ce am văzut la FILIT și la FestLit nu doar o dată pe an, ca o excepție, ca un program ieșit din cotidianul școlarizării, ci ca parte integrantă a educației, prin asocierea cu Ministerul de profil.

(„Două festivaluri și o propunere”, Observator Cultural, octombrie 2014)

*

Dacă Marin Preda și Nichita Stănescu sunt paradigmatici pentru canonul literar românesc anterior și pentru stabilitatea sa timp de trei decenii, iar dacă Mircea Cărtărescu, Radu Aldulescu, Dan Lungu și Filip Florian sunt exemple relevante pentru noul canon, există un scriitor care ilustrează ambele structuri de selecție, valorizare și ierarhizare. Acest scriitor, cu un statut canonic în două perioade istorice și două sisteme socio-culturale diferite, este Norman Manea. 

Șansa lui Manea, după un număr de dictaturi, cu traume familiale și personale, a fost că a plecat din România, după o prezență susținută și consolidată în canonul literar modernist, în 1986, cu numai câțiva ani înainte de căderea regimului comunist. Aproape două decenii de prezență în canonul literar românesc (Manea a debutat editorial în 1969) au fost completate de aproape trei decenii de includere într-un canon internațional și – de la un punct – global. Scriitorul continuă să folosească româna ca limba explorării și substanței literare; însă cercul recepției, prin traducerile în numeroase limbi, este incomparabil cu al oricărui scriitor român contemporan. Numele său și cel al lui Mircea Cărtărescu sunt adesea menționate ca potențial candidate la Nobelul literar, după ce Nichita Stănescu fusese atât de aproape, în ultimii săi ani de viață, ca și Marin Sorescu, în deceniul următor.

(Din comunicarea The Romanian Writer: From Socio-Cultural Need to ‘Democratic’ Disinterest, ținută la standul României, la Târgul de Carte de la Göteborg, ca invitat al Institutului Cultural Român de la Stockholm. Cercetarea în aria reconfigurărilor canonice după 1990 a fost făcută ca Guest of the Rector – Andrei Pleșu, în cadrul New Europe College. Text apărut în România literară, octombrie 2014)

*

După cum se vede și din Anii romantici, cartea de memorii a Gabrielei Adameșteanu, politicienii noștri sunt foarte simpatici și curtenitori câtă vreme se află în Opoziție. Odată ajunși la Putere, atitudinea și comportamentul lor se schimbă. Aerul tare al înălțimilor îi amețește; fostul opozant s-a urcat pe soclu și este deja statuar. Ce-mi doresc, în primul rând, de la viitorul președinte este să devină statuie cât mai târziu; dacă nu e foarte dificil, după încheierea mandatului ori a mandatelor domniei sale. Îmi doresc să rămână un om normal, cu scaun la cap, așa cum e acum, și să nu se îmbete cu succesul în alegeri, fiindcă electoratul azi te votează, iar mâine votează pentru suspendarea ta…

S-a înțeles că nu votez cu actualul premier, domnul Victor Ponta, al cărui comportament s-a vădit anormal atât în Opoziție, cât și la Putere, ci cu contracandidatul său, domnul Klaus Iohannis, care vorbește, e drept, mai rar, dar a făcut mai mult decât gureșii săi competitori. M-aș bucura ca domnul Iohannis să câștige și ca o contrapondere la torentul de vorbe de pe Dâmbovița. Printre atâția oratori, retori și limbuți, nu strică să avem și un om politic care mai și tace și mai și face. Acum, ce-o să facă domnul Iohannis, în caz că iese președinte, vom vedea. Așteptările mele nu sunt maximaliste, ci pe vectorul răului celui mai mic. Cred că domnul Iohannis nu poate fi mai rău decât domnii Iliescu, Constantinescu și Băsescu, în postura de președinte al României, ci că oferă loc și perspectivă de mai bine.

Mi-ar plăcea să avem un președinte civilizat, care nu confundă comunicarea cu cetățenii cu manipularea lor și care să termine, o dată pentru totdeauna, cu populismul ca rețetă de succes în România. Un președinte de stat trebuie să aibă, în viziunea mea, o anumită prestanță și să se comporte la înălțimea funcției pe care o ocupă. El trebuie să fie un președinte pentru toți românii, nu numai pentru cei care l-au votat, pentru cei de o culoare ideologică, pentru tovarășii de idealuri sau de afaceri. Trebuie să fie un garant al respectării legii, nu un decident abuziv, care o încalcă din oră-n oră; și trebuie să aibă diplomația, tactul, calculul exact de compromis din orice construcție politică și societală. Fanaticii unei singure idei, oricât ar fi aceasta de nobilă, nu se potrivesc cu funcția de președinte.

(„Un președinte decent”, Observator Cultural, octombrie 2014) 

*

Fără să doresc a vâsli contra curentului istoriei, cu toată sinceritatea intuițiilor mele oarbe, cred că secolul viitor va însemna sfârșitul economic și politic al multor mituri care azi ne sunt așa-zise faruri călăuzitoare. Deja, de pildă, citesc despre „ruralizarea orașelor” în timp ce noi continuăm să urbanizăm cu sălbăticie până și satele și cătunele rămase până acum neatinse. Va avea loc o fugă din industriile mari spre întreprinderile mici și independente, din industria păguboasă spre agricultura intensivă și o cât se poate de logică fugă din „viitor” spre valorile verificate ale trecutului.

Dar, urmărind rapida eroziune a unor valori, constat zi de zi, cu ochii mei, că, de pildă, distanța între omul cinstit și pușlama, între cel sincer și lichea, dar mai ales distanța între cel inteligent și priceput și prostul total ageamiu (această multimilenară distanță de valoare și valorificare) e în curs de rapidă și alarmantă dispariție. 

(Din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ediție îngrijită de Marius Ghica, vol. I, Iarna trei: 1985-1986, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1991. Fragment din conferința Tipuri de lectură în România anilor ’80, ținută în cadrul Colocviului Internațional „Cartea Obiect”, orga­nizat de Departamentul de Științe ale Comunicării din Facultatea de Litere, Universitatea București, noiembrie 2014)

*
Acum câteva zile, un amic îmi re­proșa vehement pe Facebook că am sem­nat Apelul către nehotărâți, prin care nu­me­roși intelectuali pledau pentru exercitarea dreptului la vot de către indecișii sau „pasivii” turului I. Amicul îl susținea pe candidatul nesusținut de semnatarii Ape­lu­lui, dar, în vehemența sa, nu asuma aceas­tă opțiune proprie. Altfel spus, X avea dreptul să-l susțină pe Victor Ponta, dar A, B, C, D, E… nu aveau voie să-l susțină pe Klaus Iohannis, fiindcă ei fac politică. Or, intelectualul nu trebuie să facă po­li­tică. Scriitorul să scrie, pictorul să picteze, regizorul să regizeze, actorul să joace… Politica trebuie s-o facă domnul Ponta cu domnul Io­hannis, între care trebuie să decidă amicul meu X. Omul de cultură trebuie să fie apolitic.

Voi fi de acord cu acest ultim enunț, cam apodictic, în măsura în care el se cir­cumscrie activității profesionale. A fi actor nu înseamnă a-i face omagii domnului Ponta, cum a făcut Dorel Vișan într-o emisiune a postului Antena 3. A fi actor înseamnă alt­ceva; și acolo, pe scenă, în reprezentarea prin arta sa a viziunii regizorale pe mar­ginea unui text literar (trei arte în con­ver­gență), politica nu are ce căuta. Politica nu are ce căuta nici în cursurile pe care le ține studenților la Universitate un pro­fesor, indiferent dacă el este de stânga, de dreapta, de centru-dreapta sau de centru-stânga. Politica nu are ce căuta nici în evaluările pe care un critic literar le face operelor pe care le analizează. Un scrii­tor „de dreapta”, dar me­diocru nu de­vine un scriitor mai bun decât unul „de stânga”. Po­litica nu are ce căuta, în ge­neral, în activitățile pro­fesionale, pentru că ea va discrimina, automat, între „ai noștri” și „ai lor”. Un medic care operează nu-și pune problema afilierii politice a pacientului, iar un preot aflat lângă un muribund nu cere familiei carnetul lui de partid. E suficient să ne referim la situații omenești fundamentale și la întâmplări prin care trecem cu toții, pentru a realiza cât de penibilă și pe alo­curi grotescă este subîmpărțirea noastră în categorii determinate politic: el e un bolnav de dreapta, el, unul de stânga; el cântă liberal, iar el cântă social-democrat; el spune că dacă A = 1 și B = 2, atunci A + B = 3 dintr-o perspectivă conservatoare, pe când el spune că B – A = 1 dintr-o pers­pectivă ecologistă. Să convenim că po­li­tizarea câmpului profesional nu înseamnă politică, ci confuzie a termenilor; și nu de­notă responsabilitate, ci infantilism. Dorel Vișan citând din Goethe pentru a-l oma­gia în direct pe premierul Victor Ponta la Antena 3 nu a fost nici artist, nici cetă­țean responsabil; nu a fost nici în in­te­riorul profesiei sale, nici în cel al poli­ticului. A fost comic.

Dacă ieșim însă din sfera activității noas­tre profesionale și dacă actori și medici, profesori și critici de artă, regizori și scrii­tori au de ales între Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor (mă refer la alegeri trecute, despre care se poate discuta cu calm), vom mai spune că trebuie să fim apolitici? Sau vom mobiliza electoratul, pe cât ne va sta în putință, să-l aleagă ca președinte pe cel îndelung criticat de noi anterior, adi­că pe Iliescu, devenit „răul mai mic” în context? Dacă viitorul președinte este de ales între Victor Ponta, actualul premier, și Klaus Iohannis, vom fi apolitici și ne vom vedea fiecare de „treaba lui” sau vom încerca, pe cât ne stă în puteri, să activăm spiritul de cetățean?

(„Gaudeamus”, 22, noiembrie 2014)

*

Arta lui Cezar Ivănescu constă în aceea că poetul își ascunde arta cu grijă. Nu fac jocuri de cuvinte. Deghizamentul este al unui spirit sofisticat alegând simplitatea; și al unui artist cu respirația unei culturi aprofundate asimilând, în poezia sa, elementul împărtășit al limbajului și un numitor comun al cunoașterii. Cezar Ivănescu vrea o bază cât mai largă pentru experimentele sale poetice, derulându-le, în consecință, pe terenul accesibil tuturor, nu doar inițiaților. 

(„Portret de poet”, România literară, nr. 46; din prefața la antologia 111 cele mai frumoase poezii, de Cezar Ivănescu, Editura Nemira)

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe