Good morning, Vietnam!

Mioara Anton Publicat la: 24-02-2015

La mijlocul anilor ’60, războiul din Vietnam ținea capul de afiș al dezbaterilor internaționale. Decizia SUA din 1964 de a-și spori forțele militare a alimentat campaniile pacifiste pentru condamnarea „agresiunii imperialiste”. Blocajul militar și diplomatic a însemnat pentru conducerea de la București o bună ocazie de a se afirma ca mediator într-un război ce părea fără sfârșit.

În vara anului 1965, Ceaușescu îi declara ambasadorului sovietic la București, I.K. Jegalin, că era mai mult decât necesară scoaterea americanilor din Vietnam. Doi ani mai târziu, situația se înrăutățise, iar întâlnirile oficialilor români cu diplomații americani arătau că SUA se aflau într-un real impas. Averell Harriman, ambasador itinerant al SUA, aflat la București la 28 noiembrie 1967, solicita, în cadrul unei întrevederi cu Nicolae Ceaușescu, ca guvernul român să intervină în sprijinul diplomației americane pentru rezolvarea unui „fleac”: „Nu mai mult decât să ne ajutați să punem capăt războiului din Vietnam”. Măgulit de importanța care i se acorda, răspunsul lui Ceaușescu a venit prompt: „Un singur ordin al președintelui Johnson și se termină războiul”. 

„Jos mâinile de pe Vietnam!”

Dar pentru că România socialistă era o țară iubitoare de pace, în paginile ziarului Scînteia erau lansate periodic apeluri pentru încetarea agresiunii americane împotriva Vietnamului. Mobilizarea pentru campaniile pacifiste a funcționat exemplar prin organizarea unor mitinguri de sprijin pentru cauza poporului vietnamez. Lozincile folosite de propaganda partidului pentru a ilustra indignarea populară aduceau aminte de campaniile asemănătoare desfășurate în anii ’50 pentru cauza coreeană: „«Moarte agresorilor din Vietnam!», «Jos mâinile de pe Vietnam!». Piața vuia de glasul mânios al mulțimii care scanda necontenit: «Agresori americani, afară din Vietnam!»”.

România nu era singura țară care cerea încetarea războiului, pentru că și celelalte state ale blocului comunist susțineau cauza păcii în mod public. Evenimentul cel mai important a fost reuniunea Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varșovia, organizată la București în iulie 1966, finalizată cu o declarație publică de solidaritate. Comunicatul oficial prin care se anunța sprijinul comun pentru cauza vietnameză a fost interpretat ca un prim pas în direcția constituirii unor forțe militare de intervenție.

Îndemnul public s-a tradus prin expedierea către Secția Scrisori și Audiențe de cereri pentru înrolarea în războiul din Vietnam. Spre deosebire de alte conflicte care tulburau relațiile dintre cele două blocuri, cel din Vietnam a produs în România socialistă o surprinzătoare solidaritate. Rezerviști, veterani de război, membri de partid, simpli cetățeni cereau să plece în Vietnam sau să își doneze salariile pentru cauza păcii și victoria comunismului. La 11 iulie 1966, Scînteia publica, într-un articol intitulat „Alături de poporul vietnamez până la victoria finală asupra agresorilor americani”, informația conform căreia autoritățile urmau să-i sprijine pe toți cei care doreau să se înroleze ca voluntari.

Inițial, vestea a produs entuziasm, dar la scurtă vreme au urmat confuzia, iritarea și dezamăgirea. Achim Țugui din București, care depusese o cerere de voluntariat, era contrariat de lipsa de reacție a autorităților și avertiza că, în cazul unui refuz, se va adresa direct ambasadei Vietnamului la București. Nici Grigore Mihăileanu, fost corespondent voluntar al Scînteii, nu se bucurase de succes, ceea ce l-a determinat să se adreseze Comitetului Național pentru ajutorarea poporului vietnamez, în speranța că va primi un răspuns: „De mic copil am fost dușmanul de moarte a provocatorilor, a agresorilor, a fascismului, am urât burghezia, moșierimea și chiaburimea, care am luptat contra lor. Vreau să-mi jertfesc viața pentru cauza dreaptă a poporului frate vietnamez, vreau cu mâna mea să dau și eu o lecție americanilor și clicii de fasciști ai lui Kiy. Vreau ca copii mei să se mândrească de faptele tatălui lor și vă rog să aveți încredere în sinceritatea mea”.

Prețul sacrificiului

Alții au fost mai răbdători și au preferat să aștepte reacția autorităților. Ion Gănguț, originar din Făgăraș, veteran de război, dorea să se alăture luptei pentru izgonirea agresorilor din Vietnam, în ciuda tuturor obstacolelor pe care le-ar fi întâmpinat: „Deși sunt născut în anul 1916 – respectiv vârsta de 50 de ani –, ura și disprețul față de agresor, în opera de escaladare a războiului din Vietnam, mă întărește și mă fortifică încât sunt în măsură să suport cu ușurință greutățile și privațiunile războiului chiar în condiții de junglă”. Și cum gesturile de eroism și sacrificiu aveau nevoie de recunoaștere publică, Gheorghe Pâslaru din Râmnicu Sărat, deși exclus din partid ca urmare a unei sentințe penale, solicita ca cererea sa de voluntariat să fie citită la radio și televiziune. Pentru Vasile Crăciun, muncitor ceferist din Reșița, de o importanță capitală era înscrierea sa în fruntea listei celor care voiau să lupte pentru eliberarea Vietnamului: „Tov. Nicolaie Ciaușescu vă rog ca pe un părinte și ca pe un conducător de stat (…) doresc din suflet ca să fiu trimis primul ca să lupt alături de eroicul popor vietnamez contra exploatatorilor pe care eu îi urăsc de moarte și contra cărora sunt hotărât să lupt până la ultima picătură de sânge”. Cererea sa nu era singulară. Și Alexandru V. Mărculescu aspira să fie trecut în fruntea listei de voluntari. De-a lungul timpului, dorise să lupte pentru cauza comuniștilor greci sau să fie trimis în Cosmos, într-un zbor experimental. Vietnamul îi oferea din nou prilejul de a se jertfi pentru o cauză dreaptă. Cuprins de emoția sacrificiului suprem, sugera să fie compus și difuzat la radio și televiziune un marș al voluntarilor care urmau să plece în Vietnam. Scrisorile sale au rămas fără răspuns, ceea ce l-a determinat să revină cu o nouă cerere, convins fiind că celelalte petiții se rătăciseră în hățișul birocrației. Pentru a fi sigur că demersul său va avea succes, anunța că va aștepta un semn de la secretarul general la poarta Comitetului Central.

Alții, pentru a fi mai convingători, inspirați de imaginile de pe câm­purile de luptă publicate în Scînteia, atașau scrisorilor adresate conducerii partidului propriile fotografii care îi înfățișau în ipostaze de luptă. Un expeditor anonim îl informa pe Nicolae Ceaușescu că se „amorezase” de conducerea partidului, ceea ce era un argument în plus pentru ca cererea sa de voluntariat să fie acceptată: „V-am văzut fizicul și să știți că m-am amorezat de colectivul pe care-l conduceți. Să știți că românii țin la d-voastră. Am luptat și eu pe timpuri când alții voiau să ne cotropească patria, dar n-au reușit”.

Marian T. Dumitru din București surprindea prin conținutul special al demersului său. Inițial, un admirator al culturii și civilizației americane, se vedea nevoit să condamne „șovinismul de mare putere” și postura de „jandarm odios cu bâta cea mare” pe care SUA le manifestau în relațiile cu celelalte state. Fost membru al Diviziei de Voluntari „Tudor Vla­dimirescu”, căzuse în dizgrație, partidul „răsplătindu-l” cu câțiva ani de închisoare. Învinuirile i s-au părut absurde, dar și mai absurdă era situația în care se afla după ce fusese eliberat din închisoare. Statutul de deținut politic îl transformase într-un paria al societății: „Am ajuns la capătul răbdării în a mă simți considerat ex-cetățean, pseudo-om, bandit de serviciu, dușman oficial, cârpă bună la toate etc., etc., și care pentru a-mi putea câștiga pâinea zilnică, cutreer șantierele de la un capăt la altul al țării, fără locuință, cu toată averea mobilă – puținul adunat într-o viață de om – confiscată total etc.” Plecarea în Vietnam era singura soluție care putea să-l izbăvească și să-l integreze pe deplin în societatea socialistă.

Nu vrem război!

Dar războiul nu era o simplă joacă, situație pe deplin înțeleasă de femeile din Segarcea, care, printr-o scrisoare anonimă adresată lui Nicolae Ceaușescu, cereau ca statul român să nu-și trimită soldații atât de departe de casă. România avea de rezolvat probleme mult mai importante la ea acasă, precum îmbunătățirea calității pâinii și a aprovizionării populației cu alimente: „deși ne pare rău de vietnamezi, dar și de noi ni se rupe sufletu, după ce trăim așa cum trăim cu cinci lei pe zi muncă și numai vara, parcă numai vara mâncăm, iarna stăm în bârlog ca ursu, să ne mai trimiteți copii și bărbați în Vietnam. Nu! (…). Nu vrem război, nu vrem să murim, nu vrem să rămânem văduve, nu vrem să ne rămână copii prin Vietnam. America este puternică, ne va omorî soții până să ajungă în Vietnam”. 

Primăvara lui 1967 a adus noi provocări pentru conducerea de la București. Luna mai debutase cu sărbătorirea cu fast a împlinirii a 90 de ani de la cucerirea independenței de stat. Prilej de bucurie și afirmare a voinței naționale. În culisele puterii, Ceaușescu pregătea una dintre cele mai importante măsuri care avea să-i consolideze puterea personală: analiza activității Ministerului Afacerilor Interne, un pretext pentru incriminarea lui Alexandru Drăghici și înlăturarea acestuia de la conducerea partidului.

În plan extern, Vietnamului i s-a adăugat o nouă criză, Războiul de Șase Zile, prilej de noi declarații și tensiuni româno-sovietice. România nu numai că a refuzat să recunoască drept agresor statul Israel și să rupă relațiile diplomatice cu acesta, dar și-a individualizat poziția printr-o declarație singulară, care o punea în opoziție cu celelalte state ale blocului comunist. Pentru consolidarea solidarității dintre partid și națiune, Ceaușescu a prezentat într-un amplu discurs programul de politică externă și direcțiile de interes major ale României socialiste. Crizele fierbinți ale Războiului Rece, Vietnamul și Orie­ntul Mijlociu reveneau în discursul public, România cerând încetarea bombardamentelor americane .

Cererile de voluntariat au fost numărate și centralizate de Secția Scrisori și Audiențe. Cronologic, astfel de cereri au fost trimise în intervalul iulie 1966 – începutul anului 1967, dar arhivele nu păstrează o evidență a tuturor scrisorilor. De asemenea, nu s-au identificat documente care să probeze răspunsul autorităților, dacă el a existat. 

Încercările diplomației americane de a folosi medierea românească pentru încetarea ostilităților au avut ca efect diminuarea tonului propagandei pentru cauza vietnameză. Mai mult, Războiul de Șase Zile, dar mai ales episodul cehoslovac, au determinat strângerea rândurilor în jurul partidului pentru apărarea cauzei naționale. În august 1968, pericolul se afla la granițele României, iar prietenia cu Uniunea Sovietică era pusă public sub semnul întrebării.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe