Politica internaţională în 2014: un bilanţ subiectiv

Lucian Dîrdală Publicat la: 24-02-2015

Orice bilanț al evenimentelor politice internaționale este subiectiv, pentru că intră în ecuație așteptări și speranțe. Indiferent dacă ne referim la un an, un deceniu sau un secol, selecția și interpretarea pot fi ușor contestate. Contează relația noastră cu timpul și spațiul, contează cine suntem și pentru cine scriem. Așadar un anumit grad de eurocentrism sau chiar „est-eurocentrism” ar putea influența textul de față.

Pentru cei mai mulți dintre observatori, situația din Ucraina și ascensiunea ISIS ocupă poziții privilegiate în orice astfel de bilanț. Ele ne reamintesc că lumea e un spațiu al conflictului și, adesea, al războiului. Nici celelalte teme ce vor fi abordate aici nu vor reuși să atenueze prea mult tonul pesimist al rândurilor ce urmează. Poate că vor fi ceva mai generoase ultimele săptămâni ale anului (articolul este încheiat la mijlocul lunii noiembrie). 

Așadar ce unghiuri ne-ar putea fi utile în încercarea de a surprinde cât mai mult din ceea ce a fost cu adevărat important în 2014? Ca parte a lumii liberal-democratice, „occidentale”, ne aflăm într-o perioadă post-criză. E vremea încercărilor de a depăși efectele politice și morale ale crizei, a strategiilor și dubiilor, a inițiativelor și controverselor. Ascensiunea populismului și a xenofobiei, diminuarea încrederii în guvernanți și, pe alocuri, erodarea libertăților politice și a statului de drept – iată câteva dintre problemele ce au afectat și în 2014 lumea liberă.

Pe de altă parte, multe dintre regimurile autoritare – China și Rusia sunt cele mai bune exemple – par solide și încrezătoare în capacitatea lor de a sufoca sau reprima mișcările pentru pluralism, democrație și drepturi. Altele se pot înfățișa, fraudulos, drept unice alternative la anarhia și războiul civil pe care le-ar aduce cu ele mișcările de tip „primăvara arabă” sau alte forme de emancipare politică a oamenilor și popoarelor.

Ca europeni, membri ai familiei UE, am putea să privim anul 2014 drept unul al stagnării așteptate și asumate ori – dacă suntem mai optimiști – al unui nou început. Alegerile și schimbarea de garnitură de la Bruxelles și Strasbourg au concentrat, în mod legitim, atenția observatorilor politici, însă aceasta nu ne poate împiedica să ne întrebăm mereu dacă Uniunea se ridică la înălțimea standardelor pe care ea însăși și le-a fixat.

Am putea reflecta la anul internațional 2014 și prin prisma identității noastre politice și a contextului electoral în care s-a aflat România – practic, fără întrerupere – începând cu această primăvară. Poate că și mai semnificativă este însă asumarea suplimentară a identității de est-europeni: ne-ar veni mai ușor să interpretăm anul 2014 drept un moment al bilanțului nostru postcomunist. Un sfert de secol de la prăbușirea Zidului berlinez, un sfert de secol de la represiunea ordonată de Nicolae Ceaușescu, un sfert de secol de căutări în confuzia ce însoțește mereu libertatea.

Pentru că acest text este încheiat în ziua de după turul secund al alegerilor prezidențiale din România, ar fi justificată o succintă referire la rezultat, dintr-un unghi regional. Dincolo de opiniile fiecăruia dintre noi în ceea ce privește personalitatea și viziunea politică ale lui Klaus Iohannis, trebuie remarcat faptul că electoratul unei țări est-europene a votat, cu o majoritate convingătoare, în favoarea unui candidat aparținând unei minorități etnice și totodată unei minorități religioase. Nu e vorba aici despre a celebra minoritatea în sine. Ceea ce contează e faptul că într-o țară și într-o regiune unde intoleranța și extremismul au provocat atât de mult rău de-a lungul anilor, societatea civilă se poate ralia în jurul unor idei ce nu se lasă blocate la bariera etniei sau religiei.

Criza ucraineană

Din păcate, însă, există destule motive pentru care Europa de Est își menține reputația de zonă a instabilității. Anul 2014 a marcat escaladarea așteptată, temută, dar inevitabilă a crizei ucrainene izbucnite în toamna lui 2013. Refuzul președintelui Viktor Ianukovici de a semna acordul de asociere cu Uniunea Europeană – instrument central al Parteneriatului Estic – a dat naștere „Euromaidanului”. Această formă de protest civic, deloc nouă în Europa de Est, și-a extins rapid agenda, înglobând teme precum corupția, starea economiei, caracterul represiv al statului și, foarte important, dorința autorităților de a orienta țara către Moscova. 

Violențele de la Kiev au fost uneori comparate cu Decembrie ’89 de la București, dar comparația nu trebuie să degenereze în asimilare: cele două epoci și cele două cazuri sunt, totuși, separate de diferențe considerabile. Prăbușirea regimului Ianukovici în februarie 2014 a generat confuzie și instabilitate, iar primii care au profitat au fost secesioniștii pro-ruși din Crimeea, sprijiniți pe față de Moscova. Preluarea controlului asupra peninsulei a fost realizată printr-o utilizare cinică și eficientă a forței, în sensul că nu s-a ajuns la un nivel acut de violență. Apoi, în același mod, au fost parcurse etapele unui proces pseudodemocratic – dar nu lipsit de sprijinul majorității – prin care avea să fie justificată anexarea teritoriului de către Rusia.

A urmat izbucnirea separatismului rusofil în Donețk, Luhansk și în alte puncte fierbinți din Ucraina, care a degenerat într-un veritabil război civil. Primul gând trebuie să se îndrepte spre victimele neînarmate, indiferent ce limbă vorbesc și în ce stat ar vrea să trăiască. Vorbim nu doar despre legitimitate și legalitate, ci mai ales despre moarte și destine distruse. Apoi, doborârea avionului de linie malaezian – după toate probabilitățile, responsabili sunt rebelii pro-ruși – și consecințele sale asupra transporturilor aeriene internaționale ilustrează modul în care un asemenea conflict poate curma vieți și poate perturba fluxurile normale ale lumii noastre globalizate.

În momentul în care scriu aceste rânduri, între armata ucraineană și separatiști se află în vigoare un armistițiu punctat de frecvente încălcări și provocări. După luni de ostilități, pare evidentă incapacitatea Kievului de a-și restabili autoritatea asupra zonelor rebele, dar și lipsa unei forțe și a unei susțineri populare care să le permită separatiștilor să-și extindă controlul și, eventual, să concretizeze politic proiectul „Noii Rusii”. 

Poate că Vladimir Putin a câștigat bătălia de imagine, însă realitatea este că Rusia nu mai poate încadra Ucraina în noul său proiect imperial. Influența Moscovei rămâne puternică în plan economic, mai ales în sectorul energetic, iar afinitățile de limbă și cultură nu trebuie minimalizate. Totuși, drumul Ucrainei nu mai este decis la Moscova. Președintele Putin poate cel mult să șteargă urmele eșecului și să manipuleze semnificațiile acestuia, pentru consumul intern. 

Democratizarea Ucrainei va fi un proces dificil, al cărui succes nu e nici pe departe garantat. Starea de război inhibă dezvoltarea pluralismului. Reformele economice absolut necesare pentru obținerea de finanțări internaționale pot submina încrederea publicului în noul curs politic. Ucraina poate conta pe sprijinul UE, dar încă nu a primit din partea forurilor de la Bruxelles suficiente garanții că porțile Uniunii se vor deschide cândva și pentru ea. 

Ascensiunea ISIS 

În cursul anului 2014, în discuțiile despre Orientul Mijlociu a apărut un nume nou: „Statul Islamic al Irakului și Siriei” (ISIS). În fapt, ca urmare a unei traiectorii organizaționale destul de întortocheate, în circulație se află mai multe nume pentru o grupare ce a devenit, alături de Al-Qaeda, un simbol al violenței extreme inspirate de fundamentalismul sunit. De altfel, ISIS și-a început lupta sub stindardul „Al-Qaeda în Irak”, acționând contra forțelor guvernamentale și a celor americane. Actualul conducător, Abu-Bakr al-Baghdadi, este doctor în studii islamice al Universității din Bagdad (conform biografiei „oficiale”) și a fost deținut, timp de patru ani, într-un lagăr destinat sprijinitorilor regimului Saddam Hussein. 

Izbucnirea războiului civil din Siria vecină a reprezentat ocazia de afirmare a ISIS, iar energia astfel acumulată i-a permis să revină în forță și pe teritoriul irakian. Ofensiva-fulger lansată pe 5 iunie 2014 a ilustrat forța militară a organizației, care – spre deosebire de alte grupări – este mult mai preocupată de „construcția etatică” și de revendicarea dublei autorități: religioasă și politică. Astfel, în teritoriile siriano-irakiene controlate de ISIS au fost puse simultan bazele emiratului și califatului – un proiect pe care organizația dorește să-l extindă, ulterior, în toate cele patru puncte cardinale. Ceea ce distinge ISIS de organizațiile ce acționează sub franciza Al-Qaeda este tripla ei capacitate de acțiune: război convențional, insurgență și acte teroriste. În această ultimă privință – admițând că ISIS exercită un control cvasietatic asupra unor regiuni din Siria și Irak –, trebuie menționat recursul la ceea ce am putea numi „terorism de stat” sau, mai bine, „terorism cvasietatic”.

Astfel, organizația a recurs la genocid împotriva populației creștine și yazidite, la crime în masă împotriva altor comunități etnice și religioase, la execuții sumare ale prizonierilor, la asasinate țintite asupra oponenților. Desigur, lista este mult mai lungă. De asemenea, decapitarea unor ostatici occidentali și răspândirea pozelor și filmelor pe internet se încadrează tot printre tehnicile terorismului modern. Până acum, încercarea de intimidare a guvernelor occidentale a eșuat, dar crimele filmate au reprezentat un mijloc de propagandă menit să îmbunătățească baza de recrutare a ISIS, inclusiv în rândul populației musulmane din Europa și Statele Unite. De altfel, specialiștii apreciază că strategiile de autopromovare ale organizației sunt sofisticate și eficiente.

Ascensiunea ISIS a ilustrat slăbiciunea armatei irakiene, în ciuda eforturilor imense ale Washingtonului. De asemenea, în Siria, modul în care ISIS a învins sau a „aspirat” alte nuclee islamiste demonstrează nu doar capacitate de luptă, ci și o inteligentă utilizare a ideologiei ca armă politică. Pentru mulți suniți sirieni, ISIS este unica grupare capabilă să lupte de la egal la egal cu forțele regimului Bashar al-Assad și, adesea, să le învingă.

Pe de altă parte, confruntarea cu ISIS ne-a adus în atenție grupările kurde din Irak și Siria. Modul în care luptătorii kurzi s-au apărat la Kobani (Siria), la doar câțiva kilometri de granița turcă și de camerele televiziunilor, a contribuit cel mai mult la crearea acestei imagini pozitive. Totuși, tabloul nu ar fi complet dacă trecem cu vederea luptele din Irak sau participarea kurdă la evacuarea unui mare număr de creștini și yazidiți prinși în cleștele ISIS, în luna august. 

Loviturile aeriene ale coaliției internaționale constituite de SUA au afectat, în ultimele săptămâni, potențialul de luptă al ISIS, iar analiștii militari apreciază că organizația a intrat pe o pantă descendentă. Totuși, sursa ei de recruți, fonduri și alte resurse (spre exemplu, petrol) este însuși războiul, iar atât timp cât la orizont nu vor apărea soluții politice credibile pentru Irak și mai ales pentru Siria, gruparea lui Al-Baghdadi va rezista sau va fi înlocuită de alta poate la fel de crudă.

Statele Unite și securitatea Europei

Politica externă și aspectele de securitate internațională nu se numără, de regulă, printre temele majore ale alegerilor legislative americane, dacă acestea nu se suprapun cu scrutinul prezidențial. În mare măsură, această regulă a fost confirmată și de scrutinul din noiembrie 2014, prefațat de o campanie electorală ce a început, practic, încă din primăvară. Totuși, în special în rândul Partidului Republican, potențialii candidați prezidențiali din 2016 au început să-și exprime mai clar prioritățile de politică externă, cu atât mai mult cu cât s-ar putea confrunta peste doi ani cu un adversar ce va atribui un loc privilegiat acestui subiect pe agenda sa politică – e vorba de fostul Secretar de Stat, Hillary Clinton. În ansamblu, americanii se pot aștepta la o apropiere a pozițiilor tuturor candidaților republicani relevanți, mai ales după ce senatorul Rand Paul, un politician libertarian cu opinii puternic non-intervenționiste, începe să se apropie de curentul majoritar. Astfel, campania electorală prezidențială se va axa pe rolul de lider pe care trebuie să-l exercite SUA pe plan mondial, precum și pe resursele și costurile implicate de acest statut.

Din Europa – și mai ales din Europa de Est – această confruntare va fi urmărită cu interes și totodată cu teamă. Partenerii europeni vor simți tot mai frecvent nevoia de a primi asigurări și reasigurări din partea Washingtonului în fața noii agresivități ruse. Summitul NATO de la Newport, de la începutul lunii septembrie, a marcat o încercare a Administrației Obama de a oferi astfel de garanții, în paralel cu o solicitare de întărire a coeziunii alianței și de îndeplinire a obligațiilor asumate de fiecare membru. Tot în acest context trebuie interpretată și șarja Asistentului Secretarului de Stat Victoria Nuland împotriva guvernelor care beneficiază de protecția clauzei de apărare colectivă din actul fondator al NATO, dar se îndepărtează de normele politice ale democrației liberale și statului de drept, care stau la baza Alianței.

Așadar anul 2014 ne-a oferit imaginea unei Americi consecvente în angajamentele ei față de aliații europeni, dar totodată conștiente că marile provocări pe termen lung vin din zona Extremului Orient. Reuniunea la vârf a APEC (Cooperarea Economică Asia-Pacific), desfășurată la Beijing, a pus în evidență dorința Washingtonului de a găsi canale de comunicare cu marile puteri din zonă, în special cu o Chină aflată în plin proces de afirmare internațională și, implicit, tot mai imprevizibilă. Nu există însă motive serioase de a lua în calcul o eventuală dezangajare a Americii din Europa. Pe măsură ce noua majoritate republicană din Congres va intra în noua logică electorală, este de așteptat ca discursul de politică externă de la Washington să reflecte consensul bipartizan față de problematica securității europene.

Euroscepticism în alegerile europene

Anul electoral 2014 a prilejuit o întâlnire dificilă între elita politică a Uniunii Europene și alegătorii din statele-membre. Un context economic dificil, o erodare semnificativă a solidarității între Nordul prosper și periferia sudică, o nemulțumire tot mai acută față de fenomenul migrației – toate acestea au creat un cadru favorabil ascensiunii partidelor eurosceptice sau chiar antidemocratice în alegerile pentru Parlamentul European. Zilele de 22-25 mai au ilustrat decizia multor europeni de a protesta împotriva unei stări de fapt nesatisfăcătoare, dar – din păcate, aceasta se întâmplă mereu în sistemul politic al UE – nu aveau cum să producă o majoritate explicită în favoarea unei reforme. Actuala legislatură de cinci ani ar trebui să conducă la o amendare majoră a tratatelor, pentru a permite mersul înainte al construcției europene. Ar fi foarte grav dacă nu s-ar întâmpla așa, pentru că pe celălalt mare front al integrării europene – extinderea – elitele europene și-au asumat stagnarea. 

Victoria neconvingătoare a forțelor de centru-dreapta și semnalul extrem de puternic venit din partea euroscepticilor au determinat Comisia Europeană să dea satisfacție celor ce vorbesc despre „oboseala extinderii” sau capacitatea redusă de absorbție a Uniunii din acest moment. Probabil că alegătorii o doresc, dar neplăcut este faptul că acest mesaj nu a fost explicit prezentat de Partidul Popular European în alegerile din mai. Dacă e ca deficitul democratic din sistemul UE să fie redus, nu ajunge ca alegătorii să știe din start cine sunt candidații la șefia Comisiei, ar trebui ca ei să poată valida și un program politic concret. Altfel, scrutinul va rămâne o platformă ideală pentru cei care nu au nici un fel de soluții și nu fac decât să profite de crize, de dubii și de frustrări.

Comisia și celelalte autorități ar putea acționa în așa fel încât anul 2014 să devină, dacă nu unul al speranțelor de progres, măcar unul al lecțiilor învățate. Altfel, Europa de Est ar putea saluta nominalizarea unuia dintre reprezentanții ei de prestigiu, ex-premierul polonez Donald Tusk, în funcția de Președinte al Consiliului European. Mai devreme sau mai târziu, și România va trebui să-și pună mai serios problema generării unor personalități de reală anvergură europeană, capabile să exercite un leadership eficace și să câștige respectul partenerilor. Până atunci, clasa politică de la noi se poate consola cu faptul că doamna Corina Crețu, reprezentantul nostru în noua Comisie Europeană, a parcurs cu succes procesul de validare în Parlamentul European și a preluat un portofoliu semnificativ: Politicile Regionale. Alte țări, chiar dacă au o experiență comunitară mult superioară României, nu au fost cu totul scutite de experiențe neplăcute în privința propunerilor de comisari.

Temeri și speranțe: Nigeria și Mexic

Acest subtitlu ar putea defini oricând o întreagă retrospectivă internațională. Din păcate, primul termen se află mereu în atenția noastră, iar celălalt este adesea uitat. Poate că, atunci când pronunțăm „temeri”, gândul ni se îndreaptă în primul rând către criza provocată de răspândirea virusului Ebola. Chiar dacă nu este, în sine, o temă de politică internațională, influența ei asupra anului 2014 este prea mare pentru a fi ignorată. Iar eforturile de cooperare între națiuni, deocamdată insuficiente, trebuie analizate și din această perspectivă. Fără a le cere factorilor politici imposibilul, este evident faptul că eforturile de asistență pe continentul african au fost insuficiente, iar globalizarea – lăudată sau hulită, după caz – include și propagarea transcontinentală a riscurilor de acest gen. 

Apoi, dacă Nigeria ar fi mai aproape de noi, în sensul informării și implicării emoționale, am resimți mai acut oroarea terorismului. La începutul lunii noiembrie s-a produs atentatul de la școala din Potiskum, atribuit grupării islamiste Boko Haram („Educația occidentală este un păcat”) și soldat cu peste cincizeci de victime, elevi și profesori. De altfel, ultimele luni au stat sub semnul îngrijorării pentru soarta celor 219 eleve răpite de Boko Haram în noaptea de 14-15 aprilie, de la liceul din Chibok. Riscul ca ele să fie transformate în sclave (sexuale sau nu) este imens, iar incapacitatea guvernului nigerian de a asigura eliberarea lor este tot mai evidentă. Din păcate, nici organizațiile internaționale, nici alți actori interesați nu par a găsi resursele și voința de a ajuta Nigeria să combată terorismul Boko Haram – ceea ce ar presupune în primul rând întărirea instituțiilor statului de drept.

Pe de altă parte, nu se mai poate face nimic pentru cei 43 de studenți din statul mexican Guerrero, ajunși în mâinile unei rețele de traficanți de droguri în circumstanțe ce indică o complicitate a autorităților locale și a poliției dintr-un oraș învecinat, unde tinerii organizaseră o demonstrație și o colectă de fonduri. Informațiile potrivit cărora ei ar fi fost executați de bandiți par, din păcate, întemeiate, iar reacția opiniei publice ar trebui să declanșeze o operațiune politică pe scară amplă. Ruperea legăturilor ce-i unesc pe politicieni și funcționari de baronii drogurilor este, în acest moment, un imperativ moral ce trebuie promovat cu fermitate și răbdare.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe