Scriitorul japonez, „minunatul georgian” și criza din Ucraina

George T. Șipoș Publicat la: 24-02-2015

Scriitorul proletar japonez Nakano Shigeharu (1902-1979) a fost arestat pentru activități politice și reținut mai bine de doi ani înainte de a fi eliberat în mai 1934, după ce se dezisese public de ideologia comunistă și de apartenența la Partidul Comunist Japonez printr-o declarație oficială numită tenkō seimei („declarație de convertire”).

După ieșirea din închisoare, Nakano va publica o serie de povestiri și nuvele în care subiectul principal este experiența vieții în închisoare și procesul de tenkō („convertire” sau „apostazie”) în sine, însoțit de traumele psihologice prin care trecea deținutul politic de-a lungul acestuia. Dintre aceste narațiuni, reprezentativă atât pentru opera în proză a lui Nakano (un poet la fel de talentat), cât și pentru întreaga categorie literară care avea să fie numită tenkō bungaku („literatura de convertire”) rămâne povestirea „Mura no ie” („Casa de la țară”), apărută în numărul din mai 1935 al revistei Keizai Ōrai (Carnet economic).

Personajul principal al povestirii este Takahata Benji, un alter-ego al autorului, scriitor comunist recent eliberat din închisoare de autorități și plasat în custodia bătrânului său tată, Magozō, cu care se întoarce la țară, în casa părintească, deși este adult (practica umilirii „convertiților” prin eliberarea lor în custodia părinților era răspândită în Japonia anilor ’30-’40, când autoritățile statului militarist japonez își propuseseră eliminarea completă a tuturor elementelor „antinaționale”). Takahata revine, așadar, în casa părinților, unde îl găsim la începutul narațiunii, încercând să-și reînnoade firul carierei literare prin traduceri.

Deși cititorul nu este informat despre situația de „convertit” a personajului principal, majoritatea contemporanilor care îl citeau pe Nakano erau conștienți de acest detaliu biografic din viața scriitorului (în cele mai multe cazuri, mai ales când era vorba despre scriitori proeminenți de talia lui Nakano, presa nu pierdea ocazia să facă vâlvă în jurul cazurilor de „convertire”) și, în virtutea unei tradiții literare a modernității japoneze, erau predispuși să-l identifice atât cu personajul principal al povestirii, cât și cu vocea naratorială. Cititorul este informat de la bun început că Takahata (identificat în narațiune după prenume: Benji) nu este în stare să scrie.

„Casa de la țară” se deschide cu o absență: personajul principal este incapabil să traducă și se găsește blocat lingvistic, frustrat și gata să renunțe la lucru în ziua respectivă. Forțat în mod brutal să se dezică de idealurile politice care îi animaseră activitatea literară și artistică, personajul nu numai că trece printr-un blocaj scriitoricesc, dar este nesigur pe propria înțelegere a unei limbi străine și pe modul în care o poate reda în limba maternă. Acest trop, al impotenței artistice, este unul comun mai multor narațiuni din categoria literaturii convertirii, Nakano însuși acordându-i mai multă importanță într-un alt text, „Shōsetsu no kakenu shōsetsuka” („Romancierul ce nu mai putea să scrie romane”), apărut în ianuarie 1936 în revista culturală Kaizō (Reconstrucție).

Așadar „Casa de la țară” se deschide cu imaginea lui Takahata Benji, scriitor „convertit”, traducând dintr-un text în limba germană la care cititorul nu are încă acces, dar care îi dă serios de furcă personajului. Acest text în germană nu este adresat în mod direct decât în două momente cruciale în structura narativă a povestirii: la început și în deschiderea celei de-a doua părți a povestirii, reprezentate de un lung monolog al tatălui personajului, Magozō, care își mustră amar fiul pentru că a renunțat la convingerile politice sub presiunea autorităților și pentru a evita greutățile vieții în închisoare. De-abia în această a doua instanță paragraful buclucaș este redat în întregime, în originalul german.

Considerat de critica literară mai degrabă un element biografic fără importanță, paragraful în limba germană, reprodus ca atare în mijlocul unui text japonez, a fost, cu puține excepții, ignorat în analize. Cu toate acestea, textul este în sine un manifest, iar Nakano nu l-a ales la întâmplare. Pretextul invocat de narator este că paragraful i-ar fi dat personajului principal de furcă din cauza unei confuzii tipografice în urma căreia unul dintre pronume ar fi fost scris cu majusculă în loc de literă mică, așa cum apare în originalul invocat în povestire. 

Iată fragmentul în limba germană, așa cum a fost reprodus de Nakano în „Casa de la țară”: „An Trojanowski und seine Frau werde ich betreffs ihres Wunsches, sie wiederzusehen, schreiben. Das ware wirklich schön” („Am să le scriu lui Troyanovski și neveste-sii că vrei să te-ntâlnești cu ei. Ar fi un lucru foarte bun”). Textul provine din traducerea în germană a unei antologii de corespondență dintre Vladimir I. Lenin și scriitorul Maxim Gorki (1868-1936), antologie care acoperă perioada 1908-1913. Antologia, intitulată Pis’ma V.I. Lenina k Maksimu Gor’komu 1908-1913 g.g. (Scrisori de la V.I. Lenin către Maxim Gorki, 1908-1913), a fost alcătuită în 1924 de Lev Kamenev (1883-1936) ca un omagiu adus lui Lenin la moartea acestuia. A fost tradusă în germană în 1926 și publicată în Austria, iar Nakano Shigeharu a tradus-o în japoneză într-o primă ediție în 1927. Interesant este amănuntul că și alți traducători japonezi lucrau la ea, unul dintre cei mai importanți fiind dramaturgul și regizorul Senda Koreya (1904-1994), care a decis să îl lase pe Nakano să facă traducerea. Un alt traducător, Takahashi Masao, a publicat și el o versiune în japoneză a volumului, care a apărut tot în 1927.

După eliberarea din închisoare, lui Nakano i s-a cerut să revizuiască traducerea din 1927 pentru o altă editură, un amănunt pe care îl găsim menționat în jurnalul scriitorului din acea vreme. Noua ediție a traducerilor avea să apară în 1935, publicată de marea editură Iwanami, unde lucra pe atunci un bun prieten al lui Nakano, un scriitor „convertit” și el, Hayashi Fusao (1903-1975).

Paragraful în limba germană inclus de Nakano în „Casa de la țară” include numele uneia dintre cele mai fascinante figuri ale politicii externe sovietice timpurii, Alexandr A. Troyanovsky (1882-1955), primul ambasador al Uniunii Sovietice în Japonia (1928-1933) și mai apoi în Statele Unite (1933-1938), un element care ar putea fi interpretat ca un fel de mesaj codificat trimis de fostul scriitor comunist cititorilor săi. Mai mult decât atât, textul provine din scrisoarea 24 din volumul alcătuit de Kamenev, trimisă undeva în jurul lunii ianuarie 1933 (deși e datată 6 februarie), una dintre scrisorile centrale ale antologiei, prin numărul de probleme pe care le atinge, toate extrem de importante pentru Lenin în acea perioadă. De exemplu, soții Troyanovsky erau implicați în publicația Prosveshcheniye (Iluminare), o revistă bolșevică legală care a apărut la Sankt Petersburg între 1911 și 1914 și la care Lenin a încercat în nenumărate rânduri să îl convingă și pe Gorki să trimită texte. Tensiunea ideologică, una care nu va fi rezolvată cu adevărat niciodată, dintre politicianul revoluționar și faimosul scriitor proletar este palpabilă în text. În fine, tot în această scrisoare apare prima mențiune a celui care avea să devină unul dintre marii dictatori ai secolului XX, Iosif Visarionovici Stalin, la vremea aceea unul dintre tovarășii prezenți în cercul intim al lui Lenin. În scrisoare, Lenin îl caracterizează pe Stalin cu acel adjectiv care va rezista de-a lungul anilor: un „minunat georgian” (chu­desnyi gruzin): „Avem aici, cu noi, un minunat georgian care scrie un articol pentru Iluminare”.

Mai aflăm din scrisoare că Stalin lucra la un articol despre problema naționalităților și despre rolul lor în contextul unei posibile revoluții marxiste în Rusia și că scrierea lui îi fusese încredințată de Lenin însuși ca reprezentant al uneia dintre naționalitățile minoritare ale Rusiei imperiale. Articolul în cauză este intitulat „Na­tsional’nyi vopros i sotsial-demokratiya” („Chestiu­nea națională și social-democrația”), cunoscut mai târziu cu titlul „Marxismul și chestiunea națională” și avea să apară în numerele din martie-mai 1913 ale Iluminării.

Acest articol avea să devină temelia teoretică a ceea ce s-a numit natsional’no-territorial’noye razmezhevaniye („delimitarea național-teritorială”) o decizie ratificată foarte devreme în istoria statului bolșevic, pe 15 noiembrie 1917, sub numele de „Deklaratsiya prav narodov Rossii” („Declarația drepturilor popoarelor din Rusia”) și semnată atât de Lenin, cât și de Stalin. În absolută conformitate cu modul în care Stalin înțelesese conceptele de națiune și naționalitate, imperiul rus avea să fie împărțit în 15 mari republici sovietice și în alte numeroase unități administrative bazate pe criterii etnice.

Prin acest proces, state care nu existaseră vreodată în mod formal sau care încetaseră ele însele să se mai considere entități statale de mai multe secole, cum ar fi Hetmanatul Cazac – care se unise cu Rusia moscovită în 1654 prin Tratatul de la Pereiaslav și care devenea acum baza teritorială a Republicii Socialiste Sovietice Ucraina –, reapăreau pe harta Europei începând din 1919. Același Stalin, părintele delimitării național-teritoriale, avea să reviziteze politicile naționale în anii ’30-’40, în timpul „Marii Terori”, și să purceadă la rusificarea teritoriilor sovietice ocupate de nevorbitori de rusă prin deportarea grupurilor etnice care locuiseră acolo de generații și prin înlocuirea lor cu coloniști ruși. De aici s-a născut ceea ce a dus în 2014 la criza din Crimeea și la alipirea ilegală a peninsulei de către Putin, precum și la conflictul care e încă departe să se încheie în regiunile Donețk și Luhansk din estul Ucrainei.

Sigur că cititorii japonezi din 1934 ai povestirii „Casa de la țară” a lui Nakano Shigeharu nu aveau cum să știe nimic din toate cele ce aveau să se întâmple în lume de-a lungul a 80 de ani. Dar numele lui Troyanovsky, aruncat în text parcă din întâmplare de declaratul fost scriitor proletar, trebuie să le fi dat fiori. În ciuda cenzurii, una dintre instituțiile statale cele mai temute ale Japoniei moderne, cât și a autocenzurii, de care scriitorii profesioniști trebuiau să dea dovadă dacă voiau să li se permită să continue să publice, Nakano a strecurat în „Casa de la țară” un nume care, odată înțeles de cititori, transforma povestirea într-un roman à clef. Numele fostului ambasador al Uniunii Sovietice la Tokyo menționat direct, deși nu în caractere japoneze, într-un text al unui scriitor „convertit”! Și, odată căutată sursa acelui text – una pe care cei familiari cu opera lui Nakano trebuie să o fi identificat cu ușurință – și înțeles contextul mai larg al acelei scrisori în care se dezbate relația dintre literatură și politică și dintre revoluție și conservatorism și în care este surprins un moment din perioada de ilegalitate a revoluției bolșevice care a fost mai târziu înlocuit de victoria acesteia, la fel cum, poate, perioada de dictatură prin care trecea Japonia acelor ani ar putea fi înlocuită cu una de libertate, înțelesul simbolic al acelui paragraf în germană din povestirea lui Nakano va fi căpătat nuanțe și mai adânci.

„Casa de la țară” este un text literar obscur al literaturii japoneze. Fără aportul criticilor și istoricilor literari care o consideră drept cea mai reprezentativă contribuție a categoriei „literaturii de convertire”, și ea una aproape în întregime obscură, povestirea lui Nakano nu ar fi rezistat trecerii timpului. Cu toate acestea, recitită astăzi, ne prezintă nuanțe simbolice neînțelese poate pe deplin de critica literară de dinaintea noastră și ne invită să medităm la micile momente nefaste ale istoriei, precum acel entuziasm nemărginit al lui Lenin pentru tânărul său tovarăș din 1913, „minunatul georgian”, a cărui moștenire sumbră încă mai ucide.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe