De sezon: revelionul

Stelian Dumistrăcel Publicat la: 24-02-2015

Una dintre înfăptuirile lingvistice ale epocii păgubosului socialism (și) de la noi, din zona culturii de mase, păstrate și astăzi, o reprezintă democratizarea numelui sărbătoririi de trecere din anul vechi în cel nou. 

După furioasa campanie antineologistică al cărei purtător de cuvânt a fost, între anii 1949-1952, revista Cum vorbim, în care se instiga la eliminarea, în general, din vorbirea „omului nou” a neologismelor, ca „manifestări de cosmopolitism”, dar și din pudibonderie (de exemplu, se susținea că trebuie scoase din limbă cuvinte ca scrupul, stipulație, refutabil, pentru că, „la țară, ar da impresia de indecență”), iată că apar oarecare semne ale unui dezgheț lingvistic. Până prin deceniul al patrulea al secolului trecut, termenul revelion (păstrând grafia reveillon la Caragiale) figura doar în comunicarea elitelor și a orășenilor, paralel cu practica astfel numită. Totuși, cuvântul se… strecurase în uzul curent: oamenii – ca oamenii, mai și petreceau, așa că, pentru a-i controla, hai să „organizăm revelionul oamenilor muncii” (1954), iar adevăratul triumf al utilizării generalizate a numelui l-a reprezentat emisiunea de revelion a televiziunii române (prima datând, se pare, din 1957). Dar însăși pătrunderea neologismului în limba română a fost marcată, inițial, în afară de dibuiri lingvistice, și de rezerve ironice.

Originile

În mod curent, astăzi, prin acest termen se înțelege petrecerea din noaptea ce precede prima zi a unui an nou. Împrumutul din limba română este de sursă franceză și a pătruns la noi chiar din prima jumătate a secolului al XIX-lea; atestări în scris avem de la Iordache Golescu (Condica limbii rumânești, cca 1832), apoi din scrieri ale lui Asachi și Alecsandri. Franțuzescul réveillon este un derivat de la réveil (pe care îl putem glosa și prin „veghe”) și însemna, la început, „masă ce avea loc înainte sau după slujba religioasă de la miezul nopții”, în special în noaptea de Crăciun. După surse enciclopedice, aflăm că, mai târziu, s-a numit astfel masa luată noaptea târziu, în orice moment al anului. Chiar pentru sfârșitul secolului al XIX-lea, dicționare franțuzești consemnau, cu întârziere și cu oarecare năduf, că „s-a inventat chiar un revelion în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie”.

Alunecarea revelionului

Credem că este interesant să ne reamintim cum a ajuns să-și schimbe revelionul data sărbătoririi. Ca în toată Europa catolică, în Franța, masa de Crăciun de dinaintea sau de după slujba religioasă de la miezul nopții era o masă „întinsă” pentru călători și nevoiași, o parte fiind rezervată morților, asociați astfel bucuriei celor vii. Nu este lipsit de interes faptul că, la această sărbătorire, se ofereau drept cadouri anumite preparate de panificație numite nieules, amintind de un vechi ritual precreștin, obicei care a fost condamnat de biserică drept „superstiție”. Poate și datorită unor astfel de suprapuneri, réveillon-ul s-a desprins, treptat, de ziua nașterii lui Hristos, mai târziu numindu-se astfel orice masă luată noaptea târziu, în orice moment al anului, iar laicizarea a continuat printr-o restrângere caracteristică, respinsă canonic: cantonarea revelionului în noaptea ultimei zile din decembrie. De la implicații cultuale, de orice gen, s-a glisat, așadar, de la o noapte de veghe către o noapte de sărbătoare profană, când se îngroapă anul vechi, petrecând cel puțin mai… liber!

Reflexe locale

Markeri etimologici și de acomodare sunt prezenți și în cultura românească. Celebrii autori ai primului dicționar academic al limbii române, A.T. Laurian și I.C. Massim, în Glosarul-anexă, ce cuprinde „vorbele din limba română străine prin originea sau forma lor”, tipărit în 1877, păstrau tradiția: revelionul este definit doar ca „ospăț la miezul nopții în onoarea zilei de mâne” (și, mai bine, aproape latinește, cena antelucana, așadar cină „care dura toată noaptea, până se face ziua”). Însă paharnicul Costache Stamati, în al său Dicționăraș românesc de cuvinte tehnice și altele greu de înțeles (Iași, 1851), consemna și mutația semantică în discuție: revelionul era nu numai „cină după un bal”, ci „mai ales la anul nou”.

Nu vine oricum!

Sărbătorirea cu fast a nopții de Anul Nou a intrat devreme în gusturile boierimii moldovene și nu lipseau nici focurile de artificii. O mărturie găsim într-o satiră a lui Gheorghe Asachi: Soția de modă înfățișează suferințele unui „june”, „soț de-o frumoasă damă” școlită în Europa, care și-a impus imediat pretențiile, printre care trăsură cu arcuri, bucătar francez, salon de conțerte, dar și altele și mai și: vara să stea la „băi străine” și iarna la Iași, unde, firește, „dupre bunul-ton, Anul Nou nu poate naște, de nu-i faci revelion”. Însă moldovanul get-beget are mari necazuri; la țară chiar, după petrecerile nocturne, „se dau foc d-artifiție”, cu urmări grave, descrise bufon: „…o rachetă a sărit/ și aprins-au a mea arie, unde-aveam cirezi de grâne”; prin urmare, intervine: „Alerg focul să-l pot stânge, m-am ars, nasu-mi s-a umflat,/ Iar soția mea, văzându-mă, de râs mai c-a leșinat”.

Simbolică

Așadar, nimic nou nici sub… stelele revelionului. Asachi, distins cu titlul onorific de agă, ceea ce, după ierarhia administrativă a timpului, echivala cu funcția de șef al poliției, nu putea avea despre focurile de artificii alte vederi decât cele ale „junelui” soț… retrograd. Ori, eventual, deosebite de grijile ce provoacă operațiuni de sezon ale Inspectoratului General al Poliției intitulate „Foc de artificii”, prin care se iau măsuri împotriva folosirii pocnitorilor, petardelor sau rachetelor, pentru ca să se evite „revelionul la spital” sau „revelionul penal” (presa din 2007). Firește, sunt și alte ocazii pentru tentativa de incendiere a cerului, urmărite insistent de firmele producătoare: „Asigurăm suportul tehnic pentru punerea în scenă a spectacolului: artificii nunți, artificii botez, artificii spectacole, artificii zilele orașului, artificii 1 Decembrie, artificii petreceri private, artificii revelion etc.”. Păstrând reprezentări ce au însoțit apariția lor în China, artificiile par să constituie, pentru contemporani, evocări simbolice, așadar miniaturizate, dar solemne, ale diferitelor focuri rituale din preistorie.

Principala atracție?

Toate provocările publicitare din preajma Crăciunului și Anului Nou promit iluminațiile în discuție. Pentru sălbaticii mondeni, se insistă, firește, asupra elementelor de senzație: „Cel mai frumos foc de artificii se vede în Dubai, de Revelion!”. Desigur, uneori se sare peste cal, încurcându-se chiar percepțiile: „Profită de ofertă pentru a savura cel mai grandios foc de artificii din lume!”. Dar și ștergându-se, poate naiv, semnificații ale cadrului a ceea ce devine spectacol; reclama pentru petrecerea minivacanței într-un local situat undeva pe lângă mănăstirea Voroneț îi asigură pe potențialii oaspeți că vor avea, neapărat, „foc de artificii”, iar „Opțional, participare la slujba de sfârșit de an la Mănăstire”! (popasuldomnesc.ro).

În rest, distracțiile sunt de veche factură; tot în preajma unei mănăstiri, la Humor, oferta gazdelor, revenindu-se, cumva, și la focul propriu-zis, cuprinde atracții cum sunt cele ce urmează: „Plimbări cu sania, săniuțe pe derdeluș, spectacole folclorice specifice sărbătorilor de iarnă (colindători, urători, capra, ursul și Irozii ), grătare pe zăpadă cu foc de tabără, vin fiert și țuică fiartă, Moș Crăciun cel adevărat (!). Revelioane care țin câte 3 zile, oameni de zăpadă, bulgăreală și multe alte distracții, mai aproape sau mai departe de gura sobei” (turistinfo.ro).

Dacă nu-i focul, e apa (în diferite ipostaze)

Evident, există și revelionul zis „de fițe”, a cărui caracteristică este retragerea distinsă (și discretă!) în saloane ale unor hoteluri de mai multe stele (de preferință bucureștene), aștrii respectivi ai blazonului fiind singura ieșire spre cosmos a clienților, care, publicitar, sunt atrași prin meniuri sofisticate (nu ne permitem să copiem de pe internet nici măcar extrase!), condiții de somn odihnitor în pauzele dintre defilarea prin fața meselor ce expun rafinamente de bufet suedez și cinele festive, dar și prin „surprize, condimentate cu muzică de calitate și invitați de rang” (iată, așadar, mărimile și pe post de condimente!).

Deoarece nu vrem să punem totul pe-o carte, nu putem neglija apelul la un alt element dintre cele patru fundamentale ale creației: apa, ca o șansă, oricum, de desprindere temporară de mâncare și distracții. Perspectiva poate fi înfățișată dulceag-poetic: o anumită chemare spre litoral (în textul căreia subliniem cuvinte-cheie, tehnice și de seducție) „vă oferă ineditul – și anume posibilitatea de a vedea marea în timpul iernii, uneori furioasă, alteori calmă și înghețată – și în același timp asigură și fastul și veselia obligatorii momentului de trecere într-un nou an. Oferiți-vă câteva zile de odihnă și relaxare și permiteți-i mării de cleștar să vă ofere amintiri unice”. Nu vi se refuză nici posibilitatea unor tabieturi: „Hotelierii de la malul mării lansează an de an oferte atractive de 2, 3 și 4 nopți de cazare, care includ, pe lângă masa festivă de Revelion, ședințe de masaj, cine tematice, decoruri de vis…”.

Iată, așadar, că, oricum și oriunde, veghea de Crăciun s-a transformat în petrecere.

Deprecierea neologismului

Starea de spirit a începuturilor poate fi actualizată uneori. Conservatorul Nea Mărin, personaj interpretat de Amza Pelea, se face că nu înțelege neologismul: „Zâs și făcut, plecarăm, cu toate că nu mă prea bucurai, că alde nașu la București nu petrec anu nou, fac un soi de sârbătoare de-i zâce ca la bulion…” (Nea Mărin și Anu’ Nou). După cum a apărut și un soi de frondă pe mixtură onomastică; iată cum suna o amenințare, de la sfârșitul lui noiembrie, pentru bucureștenii din sectorul 5: „Celebra petrecere de Anul Nou intitulată «Vanghelion» ar putea să nu mai fie organizată anul acesta”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe