Copil în noaptea Marii Terori

Codruț Constantinescu Publicat la: 24-02-2015

Un document secret redactat de NKVD în iunie 1938 menționa cifra de 15 000 de copii ai căror ambii părinți fuseseră supuși unei forme de represiune în timpul Marii Terori (împușcarea sau trimiterea în Gulag pentru mulți ani), atrăgând atenția că autoritățile ar trebui să fie gata să facă față altor 10 000 și chiar mai mult. Destinele acestor copii au fost foarte dure, cunoscând greutățile vieții în sistemul totalitar încă din copilărie.

În această linie se înscrie și interviul luat lui Boris Israelovici Faifman, inclus în volumul Gulag Voices. Oral Histories of Soviet Incarceration and Exile, editat de Jehanne M. Gheith și Katherine R. Jolluck (Palgrave MacMilan, 2011) și care dezvăluie întreaga paletă a ororilor trăite de acești copii ai „dușmanilor poporului”, a căror viață avea să fie schimbată ireme­diabil de represiunea stalinistă. Faifman s‑a născut în anul 1932 într‑o familie evreiască originară din România – mai exact, din Basarabia – și care fusese implicată în mișcarea sindicală de stânga din România. La fel ca atâția alți militanți socialiști naivi (vezi și cartea lui Tim Tzouliadis, Abandonații. De la Marea Criză economică la Gulag: destinele unor tineri americani în Rusia lui Stalin, Editura Corint, 2014), și familia lui Faifman a abandonat o Românie Mare cam antisemită, e drept, și anticomunistă de dragul stabilirii în raiul muncitorilor. Interesant este că o parte din familia extinsă din Basarabia (doi frați ai mamei, precum și bunicul din partea mamei) nu a fost deloc atât de convinsă de perspectivele umanismului sovietic, alegând în schimb să emigreze în SUA. Autoritățile sovietice i‑au așezat pe părinții săi în orașul Vologda din nordul Rusiei, oferindu‑le atât o cameră într‑un apartament comun, cât și locuri de muncă relativ modeste. Marea Teroare avea să lovească din plin atât refugiații politici străini, cât și pe oricine avea cea mai mică legă­tură cu străinătatea. În acest context, ambii părinți au fost arestați în 1937, fiind acuzați că sunt spioni aflați în slujba imperialismului românesc. Boris Israelovici Faifman avea doar cinci ani când s‑a produs această dramă. Inițial, a fost găzduit pentru câteva zile de vecini, dar ulterior predat NKVD, având în vedere că nu avea alte rude în oraș sau în URSS. Ulterior, după lungi investigații, avea să afle că părinții lui au fost incluși într‑un mic „lot românesc”, format din 12 persoane care plecaseră din România, stabilindu‑se în URSS. Șase dintre ele au recunoscut în urma torturilor și au semnat declarațiile, iar celelalte, printre care și părinții săi, au refuzat să cedeze presiunilor. În anii ’60, Faifman avea să primească de la organele de securitate o primă versiune a destinului părinților lui, cea pseudo‑oficială: aceștia ar fi murit la Kolîma, în 1942 și 1943, „din cauza unor probleme cardiace”. După alți câțiva ani avea să afle adevărul: ambii fuseseră împușcați și îngropați într‑o groapă comună din jurul orașului Vologda. În momentul luării interviului, în iulie 2005, încă nu știa cu certitudine unde (și probabil nu a aflat niciodată). Ne putem lesne imagina că viața, încă de la vârsta de cinci ani, într‑un orfelinat administrat de NKVD a fost un calvar, iar Faifman oferă destule detalii revelatoare. A trăit întreaga perioadă a războiului într‑un orfelinat găzduit de conacul unui nobil rus și își aduce aminte de regimul alimentar bazat pe înfometare (kașa de soia, ceai fără zahăr, terci de ovăz, câte un cartof fiert). Ceea ce i‑a salvat pe tineri de la moartea prin inaniție a fost faptul că în jurul instituției se afla mai mult teren, pe care administrația îl cultiva și cu ajutorul forței de muncă reprezentate de copii și adolescenți. Doar cu ocazia sărbătoririi Revoluției bolșevice din octombrie 1917 copiii au primit o bucată de ciocolată. Spre sfârșitul războiului, au început să fie hrăniți mai bine, primind dimineața 20 de grame de unt și 10 grame de zahăr. La fel ca în restul sistemului concentraționar sovietic, chiar și în aceste orfelinate au fost amestecați copiii dușmanilor poporului cu adolescenții delincvenți din marile orașe sovietice, care au profitat de poziția lor avantajoasă pentru a impune un adevărat regim de teroare, umilindu‑i și furând rațiile celor mici. „Toată lumea avea păduchi. Nu aveam pantofi sau ghete, toată vara mergeam în tălpile goale, iar iarna mi s‑au dat niște papuci și șosete groase”. La 14 ani a fost trimis la o școală profesională, fiindcă nu avea dreptul să urmeze liceul, pentru a învăța meseria de mecanic, profesie pe care a exercitat‑o la Krasnoiarsk, în Siberia, de unde s‑a întors la Vologda, unde îi fuseseră arestați părinții, încercând să facă lumină asupra nefericitului lor destin. Nu avea nici măcar fotografii cu părinții lui, iar ima­ginea lor îi dispăruse din memorie. Vecinii i‑au dat câteva fotografii în care fuseseră surprinși și ei. În 1995, Curtea Constituțională a Federației Ruse a stabilit că și copiii victimelor represiunilor politice au fost victime și au dreptul de a primi compensații financiare din partea autorităților ruse. O palidă consolare pentru cei care au avut o viață atât de chinuită.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral