Despre biblioteci

Bogdan Călinescu Publicat la: 24-02-2015

Citind deliciosul eseu Le Roman de la bibliothèque al lui Daniel Ménager apărut în luna septembrie în nu mai puțin superba colecție de eseuri a editurii Les Belles Lettres, mi-am adus aminte de biblioteca copilăriei și adolescenței. 

Prietenii care veneau la mine când eram adolescent se uitau admirativ la sutele de cărți din biblioteca familiei și mă întrebau sistematic (și mai ales ironic) dacă le-am citit pe toate. Știau foarte bine că nu. Era imposibil, mai ales la vârsta aceea. În bibliotecă erau în mare parte cărți de literatură (în română și în franceză) de toate genurile. Unele mă atrăgeau irezistibil, mai ales colecțiile mai vechi, altele le găseam respingătoare (precum colecția „Ro­­manul secolului XX”). Prezența impozantei biblioteci ridicate până în tavan îmi dădea un sentiment de superioritate. Aveam impresia că simplul fapt de a scoate o carte din bibliotecă și a o răsfoi câteva secunde e un fel de a o citi. Impresie de suficiență pe care încerc să o compensez astăzi… Ani de zile am dormit în camera cu bibliotecă. Cărțile din rafturi nu m-au contaminat complet: m-am consacrat eseurilor politice și economice (ce nu făceau parte din bibliotecă), deși, cum găsesc puțin timp, plonjez în lectura unui roman sau a unui eseu literar. 

Pentru Daniel Ménager, bi­blio­teca nu e deloc o simplă mobilă. E un personaj literar și un tovarăș de drum pentru scriitori. E destinată plăcerii lecturii, dar și confortului. În Antichitate, cei bogați posedau o confortabilă bibliotecă de manu­scrise. Plinius cel Tânăr o instalase în așa fel încât putea profita la orice oră de lumina zilei. Era un loc intim, în care se primeau invitații. În Evul Mediu, bibliotecile nu mai aparțin cetățenilor, ci clericilor. Lectio di­vina. Odată cu Renașterea, prinții și regii își doresc biblioteci complete și rafinate. Unii dintre ei încurajează lectura solitară și finanțează oameni de cultură. Dragostea pentru cărți și biblioteci e la originea mecenatului (sponsorizării). Bizar, biblioteca e practic absentă din literatura până în secolul al XIX-lea, când inspiră din ce în ce mai mult romancierii (doar un roman deține privilegiul de a descrie o bibliotecă în cele mai mici detalii). Biblioteca e loc de studiu și lectură, dar și refugiu din cauza frigului pentru Prințul anonim din romanul Perturbation al lui Thomas Bernhard (cer iertare cititorilor, însă referințele bibliografice sunt în franceză). O imensă cabină pentru eroul lui Canetti din Auto-da-fé. Și un „uterus protector” pen­tru romancierul britanic David Lodge. Iar cărțile pot fi aranjate în dezordine sau într-o oarecare ordine (nu e aceasta o formă de cenzură? se întreabă Daniel Ménager). 

Nu mai puțin subiectivă e bi­bli­oteca propusă de Bruno de Cessole în Le défilé des réfractaires (L’Editeur, 2011) și în L’Internationale des francs-tireurs (L’Editeur, 2014). Ziaristul și criticul literar propune în cele două cărți o listă alfabetică de autori „independenți”, „inclasabili”, dar „geniali” (fiecare scriitor având dreptul la un portret și o analiză literară). Printre ei se numără Céline, Barrès, Paul Nizon, Rezzori, Cyril Vernon Connolly, Jünger…

Senzația pe care o am într-o bibliotecă impozantă e aceea a inu­tilității personale. La ce bun să mai scriu cărți dacă sunt atâtea de citit? Și nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la un fost coleg de facultate care luase hotărârea să citească în fiecare zi câteva pagini din Dic­ționarul enciclopedic. Avea astfel senzația că citește zilnic o bibliotecă întreagă. 

Eseul Le Roman de la bibliothèque se citește ca un adevărat… roman. Scrisă alert, în ciuda zecilor de trimiteri bibliografice, cartea e pasionantă. Un singur detaliu i-a scăpat autorului, ce mi se pare esențial. Secolul XXI a văzut apariția bibliotecii electronice și portative, fără hârtie și praf și fără mobile. O bibliotecă din fișiere informatice care poate fi transportată oriunde.

Despre comunism, liberalism și antiliberalism

Pierre Daix a murit la începutul lui noiembrie. Romancier, eseist, critic de artă, a crezut în ideea comunistă până la mijlocul anilor ’60, când l-a descoperit pe Soljenițîn și a denunțat invazia Cehoslovaciei. În 1976 a publicat un volum auto­biografic sugestiv intitulat J’ai cru au matin. Până la moarte, Pierre Daix nu a ezitat să condamne crimele comunismului. Nu același lucru putem spune despre Henri Malberg, care tocmai a publicat cartea de interviuri Incorrigiblement communiste. La peste 80 de ani, fost membru al Direcției Naționale a Partidului Comunist Francez, Malberg a rămas fidel totalitarismului comunist. Victimă a unui atac de cord ideologic, el crede că omenirea va continua să creadă în comunism. Nici zecile de milioane de victime și nici decesul partidelor comuniste nu l-au făcut să-și schimbe poziția. Malberg nu acceptă o alternativă, precum filozoful Alain Badiou, pentru care „ideea comunistă a supraviețuit istoriei”. Din păcate, zecile de milioane de victime nu au supraviețuit și oamenii nu mai vor să audă de comunism. Au înțeles de mult despre ce e vorba. „Comunismul e nazismul cu minciuna în plus”, a scris cândva Jean-François Revel.

Malberg și Badiou ar trebui să răsfoiască volumul de desene din gulag făcute de paznicul Dantsig Baldaev și reunite de Editura des Syrtes. Intitulate Paznic în gulag, desenele (făcute între 1949 și 1989) redau fidel atmosfera de teroare din lagărul comunist. Torturile și crimele sunt creionate fidel, fără nici o fioritură. Cititorul își dă seama că erau activități zilnice. Domnilor Badiou și Malberg, comunismul a ucis de patru ori mai mulți oameni decât nazismul! Iar Partidul Comunist Francez nu și-a schimbat nici măcar numele. 

În Franța, reacțiile la sărbătorirea celor 25 de ani de la Căderea Zidului Berlinului au fost ambigue. S-a vorbit mai mult despre Germania de Est (și Berlinul de Est) și s-a uitat că zidul a fost simbolul împărțirii forțate a Europei și a europenilor. Ziarul Le Monde subestimează rolul președintelui Reagan, care a pronunțat, pe 12 iunie 1987, în fața a zeci de mii de berlinezi, faimoasa frază: „Domnule Gorbaciov, veniți la această poartă (Brandenburg) și dărâmați zidul!”. Reagan avea un mare defect: era un liberal, în sensul european al cuvântului. Adică un conservator în economie și în domeniul societal. A reformat America în profunzime și i-a salvat economia.

În Franța, a fi „reaganian” sau „thatcherian” e o insultă, consecința antiliberalismului spasmodic ce caracterizează majoritatea ziariștilor și politicienilor francezi. Într-un interviu acordat ziarului Le Journal du Dimanche, lidera partidului de extrema dreaptă, Marine le Pen, compara comunismul cu „extremismul ultraliberal”, două „ideologii asemănătoare”. Comparativ, partidul de „extremă dreapta” britanic (UKIP) e adeptul unui liberalism economic fără complexe.

Liberalismul e de vină pentru că Franța o duce prost? Hippolyte Taine (Origines de la France contemporaine, 1884) a răspuns la această întrebare acum mai bine de un secol: „În concluzie, statul este un cap de familie nepriceput, prost industriaş, agricultor, vânzător, distribuitor al locurilor de muncă şi al mijloacelor de trai, îndrumător incompetent al producției, schimburilor şi consumului, administrator mediocru al provinciei şi comunei, filantrop fără discernământ, patron ignorant al artelor frumoase, ştiinței, învățământului şi cultelor. Mai rău, statul nu lucrează doar prost, primitiv, cu mai mare cheltuială şi mai puține rezultate decât corpurile spontane, ci, prin monopolul legal pe care şi-l atribuie sau prin concurența covârşitoare pe care o exercită, ajunge chiar să ucidă aceste corpuri naturale, să le paralizeze sau să le împiedice să se nască; şi iată tot atâtea organe prețioase, care, resorbite, atrofiate sau avortate, îi lipsesc corpului final”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe