Mai‑mult‑ca‑normalul versus mai‑mult‑ca‑firescul.

Liviu Mihaiu Publicat la: 12-03-2015

Nu cred că putem defini o antiteză comportamentală mai paradigmatică decât în cazul fostului și actualului președinte. Într‑o republică fumegândă în urma războiului româno‑român din ultimii șapte ani de suspendări, sudalme, vrajbe, încarcerări, răfuieli postistorice, cafturi în direct de pe salteaua României, a intrat în scenă un „Smecker”. Se spune că era negociatorul sașilor în tranzacţiile cu vinuri, cel care tăcea, observa și, la sfârșitul mesei, negocia în afara jocului bahic cu care oltenii încercau să‑i păcălească pe sași.

Dacă fostul președinte a fost ultimul „împărat comunist” al Republicii, președin­tele „ilicitului” și al „securităţii naţionale” („baza dezvoltării României este securitatea naţională” T.B., Deveselu, 2013), noul președinte este întâmpinat de opinia publică jucătoare, de sevrajul dependenţei de comportamentul politic al lui Traian Băsescu, cel mai mare actor pe care l‑a avut republica în fruntea sa. Dacă în „cestiunea” pres­tigiului culturii naţionale și al profesiilor liberale Traian Băsescu a condamnat formal comunismul, a anunţat că a răsfoit o carte de‑a lui Cărtărescu și a înjurat cu poftă Familia Regală, într‑o propensiune visceral‑reziduală a ideologiei comuniste, Klaus Iohannis și‑a început mandatul într‑un cu totul alt registru, imanent dedicaţiei sale faţă de meseria sa de bază, profesoratul: prima distincţie a mandatului său a fost cea pe care a atârnat‑o cu admiraţie și convingere în pieptul lui Octavian Bjoza, președintele Asociaţiei Deţinuţilor Politici, înfruntând cârtelile specifice nevrozelor născute din vrajbele nerezolvate istoric. Ba mai mult, de ziua poetului naţio­nal, a citit cu voce tare din Palatul Cotroceni un fragment din publicistica lui Mihai Eminescu, fapt neobișnuit de regal într‑o ţară în care intelectualii, când nu emigrează, ajung să trăiască din expedientele unei ţări europene în care consumul cultural este cel mai mic din UE și în care patrimoniul cultural și istoric a ajuns în beciurile unui capitalism la fel de sălbatic precum doctrina „realismului socialist”. Același președinte „neobișnuit” patternurilor establishment‑ului românesc și‑a petrecut prima vizită oficială internă bătând la poarta reședinţei regale pentru a strânge mâna singurului personaj de patrimoniu istoric al Europei: Regele Mihai I al României. Răspunsul superior al lui Klaus Iohannis la necesităţile organice de res­taurare a societăţii civile românești este de o „altfelitate” menită să creeze confuzie chiar în tabăra celor cărora li se adresează, atomizaţi astăzi în fostele coterii maniheiste ale pro‑ sau anti‑băsismului. Obișnuiţi cu un președinte care dădea „butelie” și uneori chiar foc delicatelor problematici ale societăţii românești, echilibrul și ezitările pe care le propune atitudinea celui mai firesc conducător pe care l‑a avut România în ultimii 75 de ani sunt, în opinia mea, demne de constatarea statement pe care președintele Iohannis a avut‑o la învestitura sa: „ţara vorbelor frumoase și a faptelor puţine”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe