Când lucrurile simple...

Andrei C. Şerban Publicat la: 12-03-2015

Unul dintre cele mai admirabile demersuri editoriale ale anului 2014 îl reprezintă iniţiativa Casei de Editură Max Blecher de a tipări, cu ocazia semicentenarului Iustin Panţa, o antologie care cuprinde texte extrase din șase volume ale poetului sibian.

Urmărind traseul semantic definit de titlul cărţii, Mult înainte de sosirea trenului ea se gândește ni se prezintă ca un itinerar poetic cuceri­tor și antrenant, cu multe staţii de oprire și tot atâtea corespondenţe, orchestrat de Rita Chirian, cea care și semnează prefaţa volumului. Totuși, după cum ne sugerează însăși organizatoarea acestui traseu, lectura antologiei prezente nu constituie doar o incursiune duminicală în opera poetului lucrurilor simple, ci și un periplu al simţurilor, în care imaginea concurează cu sen­zaţia, în aceeași manieră în care fotograful trebuie să se lupte cu tremuratul propriei mâini în momentul declanșării blitzului. Astfel, în viziunea Ritei Chirian, pentru înţelegerea poeziei scriitorului sibian, trebuie să remarcăm că „fiecare text este o fotografie a stării” (p. 7), încercând să percepem aparenta simplitate a versurilor lui Iustin Panţa ca pe o provocare adresată confortului emoţional al cititorului. Deconstruind într‑o oarecare măsură clișeul (încă necanonic, am putea spune) care‑l definește pe poetul sibian, această antologie vine să contrabalanseze imagi­nea de observator al lucrurilor simple, prin relevarea unei profunzimi a amănuntului, în care sensibilitatea se întrepătrunde cu capacitatea de surprindere a chintesenţei momentului. Pentru că, într‑adevăr, poezia lui Iustin Panţa este o poezie a momentului, a instantaneului, pentru care digresiunea pe tema amintirilor nu reprezintă decât o tijă pe care să se poată încolăci vrejul senzaţiei.

De fapt, Iustin Panţa nu a vorbit niciodată despre lucruri simple. Simplitatea este machiajul unui obiect adesea mult prea înspăimântător pentru ochiul ob­servatorului. Ca atunci când înmărmurești de fascinaţie în faţa privirii halucinante a unei feline sălbatice, aflate de cealaltă parte a gratiilor. Și totuși, poezia lui Iustin Panţa nu vorbește despre un univers al obiectelor mărunte care‑și definesc autosuficienţa în cadrul unei lirici de atmosferă, ci despre o lume aflată în pragul unei hipnoze lucide, unde per­sonajele par să se concretizeze în mijlocul butaforiei, ca într‑un puzzle ce le definește conturul. Caracterul regizoral al liricii lui Panţa ne este relevat tocmai prin alegerea unei recuzite precise, care funcţionează asemenea unui obiectiv către microcosmosul in­timităţii: „Nu aveam la îndemână decât jarul ţigării și brusc am simţit nevoia să‑i văd faţa./ Și atunci i‑am purtat ţigara în jurul chipului –/ figura ei era, cufundată în fumul și lumina aproape inexistentă ale ţigării,/ doar un halou, faţa ei mai reprezenta doar privirea,/ Cred că suntem prieteni acum” (p. 18). Astfel de mostre de analiză mediată de ansamblul decorativ al cadrelor dă tonul unei lirici în care statutele ierarhice tind să se inverseze: gestul ia locul personajului, în aceeași măsură în care recu­zita ajunge să ia locul actorilor. Această formulă de dispunere a cadrelor, prin redefinirea coordonatelor de percepţie a universului intim, este una dintre cele mai frapante reminiscenţe ivănesciene pe care Iustin Panţa își fundamentează proiectul re­gizo­ral. Într‑o manieră similară demersului poetic specific lui Mircea Ivănescu, însă pe baza unei focalizări deseori mai amă­nunţite, în cadrul textelor lui Panţa, asistăm la definirea unei metafizici a domes­ticului, în mijlocul unui univers al obiectelor însufleţite: „Unul câte unul, cuţitele vibrau în jurul ei, cu diferite rezonanţe,/ ultimul, cel de deasupra capului, acoperea zgo­motul celorlalte./ Ea, la fel de ne­mișcată, nepăsătoare, până ce zgomotul lamelor a încetat./ Apoi el s‑a îndreptat, ușor, înspre ea, el era cu adevărat ultimul cuţit/ și doar atunci în trupul ei s‑a zbătut primul fior” (p. 37). Microcosmosul recuzitei devine un soi de receptacul invizibil care domină personajele și cărora le subminează senzorialitatea, ca și cum trupurile acestora nu ar reprezenta nimic altceva decât un conglomerat de obiecte care își cheamă corespondentele. Pe baza unei astfel de dispuneri, atmos­fera poeziei este guvernată de o tensiune domolită, dar impre­vizibilă, asemănătoare reacţiilor unei bucăţi de metal de care apropii foarte încet un magnet.

Nu e nevoie să încerci să vorbești despre lucruri simple. Ele nu există, ci doar o senzaţie a unui confort al intimităţii, în care putem privi liniștiţi spre celălalt, fără să ne temem că brusc se va descompune în milioane de obiecte necunoscute care ne vor sufoca. Iustin Panţa scrie tocmai o astfel de poezie, a butafo­riei care sondează în amănunt simplitatea până când aceasta nu devine decât un alt monolit apăsător și aproape monstruos, în faţa cărora nu putem decât să încremenim de fascinaţie.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe