Străzi cu poeţi

Ioan Şerbu Publicat la: 12-03-2015

Face întâmplarea să te uiţi la o generaţie de poeţi apropiaţi ca vârstă de a ta și să le apreciezi, cu nerecunoscută părtinire, volumul ăsta, poemul ăla, lectura nu‑știu‑care, cum (și pentru că) mai demult mureai de satisfacţie că praștia ta, pe care ţi‑a fabricat‑o un frate mai mare, e cea mai bună din tot parcul. Desigur, coexistă în capul tău complex de copil sentimente atât de amestecate (vinovaţi de noua reședinţă a sentimentelor nu pot fi decât optzeciștii) încât din aceleași ingrediente, spre resemnarea disperată a bucătăriei adulte, ar putea ieși supă cremă de dovleac în loc de lapte de pasăre cu o ușurinţă înspăimântătoare: azi umbli ţanţoș în adidașii fratelui spre invidia prietenilor, mâine te faci galben pe tricicleta lui cu spiţe strălucitoare și cauciucuri roșii și îi scrii o cronică sărată, de mai mare dragul stimei de sine și al afirmării. Dar meargă, așa se echilibrează spiritul critic veșnic tânăr cu subiectivitatea, veșnic înfășurată‑n pixeli.

Surpriza vine însă din altă parte. Toată lumea are un frate mai mare, iar cine n‑are să‑și facă rost de un văr măcar. Uimirea apare când afli că fratele mai mare are și el un frate mai mare, crescut cumva de niște bunici pe care tu nu i‑ai cunoscut niciodată. Acest al doilea frate, să‑i spunem Iustin Panţa, încă de pe vremea când erai preadolescent, umbla cu mâinile lui îndemânatice în înseși firele generaţiei de care făceam vorbire la începutul poveștii. De exemplu, schimba numele unei fete, din Adela Duţu în Adela Greceanu. Îl învăţa atât de bine pe un Dan Coman să bea cafea, încât aceasta i‑a devenit ultimului, în viaţă și în texte, fetiș. Pe un Radu Vancu îl ghida înspre lucidele metode ale masacrului și ale mefienţei. Mă grăbesc să adaug, pentru a nu crea blocaje mintale, că e vorba despre masacru și mefienţă faţă de propriul text. Bunăoară, dar exemplele pot continua, unui Claudiu Komartin i se revela după moarte sub forma unor cruci de neon, tocmai în Coreea de Sud. Firește, teama de răstălmăcire perfidă a sensului mă zorește să completez: Claudiu face de fapt o minunată asociere între limpezimea, claritatea discursului poetic iustinian și strălucirea respectivelor cruci în noaptea asiatică. Sensul ușor mistic al asocierii este calculat și cum nu se poate mai potrivit pentru cel care este amintit cu fericita expresie de „teolog privat” a Ruxandrei Cesereanu.

Jocul (nevinovat) de mai sus vine dintr‑o târzie descoperire a lui Iustin Panţa, odată cu editarea antologiei Mult înainte de sosirea trenului ea se gândește, gândită de redacţia revistei sibiene Euphorion. Or, a scrie poezie fără a‑l citi pe Panţa pare, cu toată preţiozitatea afirmaţiei, o distracţie puerilă și vanitoasă (aceeași sentinţă atârna clar în aer și după epuizarea lui Ivănescu), în lipsa acelui frate mai mare care să te apere de patetic, de obscen, de ridicol.

Dar nu mă pot abţine să mai scriu puţin, să mai citesc puţin. Să mai ridic ochii din carte apoi și să privesc în jur. Să văd că des­tinaţia obiectelor mele se distorsionează. Ale mele rămân contururile în praf ale unor foste obiecte. Mă ridic de la masă, o găsesc în bucătărie, o întreb, îmi spune că totul este în regulă. Mă întorc în sufragerie, o găsesc la birou, mă întreabă cu cine am vorbit în bucătărie. Care bucătărie? Strângeam în mână fierul de călcat, sigur de concreteţea lui așa cum eram sigur că strâng în mână un obiect ce putea fi la fel de bine un fier de călcat. Pe stradă au început să încarce indiferenţi pubelele, una câte una, fumând fără grabă în zgomotul de relanti al motorului, ca un tors de pisică. Acea pisică cu care obișnuiam să ne întindem împreună în pat, cu ea între noi, jucându‑ne de‑a realitatea până ne cuprindea somnul. Acum eu nu exist. Acum tu nu exiști. Acum ea nu există. De fiecare dată, la finalul jocului, din trei rămâneau doi. Eu și pisica. Tu și pisica. Uneori, oameni așezaţi în cerc în jurul nostru, mâncând. În mijlocul nedumeririi noastre și al prânzului lor, era destul să schimb canalul. Să mă plimb, să zapez, să înregistrez vizitatorii ce intrau în scenă, nu toţi pe gustul nostru sau al publicului. Dar noi știam că puteam opri oricând jocul ăsta, puteam încuia ușa și elibera pisica, să toarcă și pentru alţi trecători.

Ridic privirea din carte. Citisem /două case/, din volumul Lucruri simple sau echilibrul instabil.

Probabil că acesta este Iustin Panţa.

Am locuit pe strada Rahovei fără să știu cine e Iustin Panţa. Am locuit pe strada Vasile Aaron fără să știu cine e Mircea Ivănescu. Acum locuiesc pe Carpaţilor. De mâine mă apuc de treabă.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe