Iustin Panţa. Poetul veşnic tânăr & poeţii încă tineri

Radu Vancu Publicat la: 12-03-2015

Dispărut în 2001 într‑un tragic accident de mașină, poetul Iustin Panţa a lăsat în urmă o operă consistentă, foarte individualizată în raport cu cea a congenerilor. Din păcate, despre Panţa se vorbește prea puţin azi. Poate că apariţia recentei antologii din poezia lui de la Casa de Editură Max Blecher va schimba lucrurile. Ancheta de faţă îi provoacă pe trei dintre cei mai puternici poeţi ai generaţiei douămiiste să vorbească despre Iustin Panţa – cu care sunt, de acum, de o vârstă. Inclusiv poetic vorbind.

 

Claudiu Komartin

O cerebralitate prin care poţi ajunge la capătul nopţii

Vorbeam nu demult la Sibiu (orașul care se confundă în mintea mea cu câteva chipuri, printre care și al său) des­pre mirările pe care mi le stârnește poezia lui Iustin Panţa și îmi dau seama cât de greu îmi vine să scriu despre poet – atât o perspectivă critică rece și tăioasă ca un bisturiu, cât și una afectivă, o evocare ce l‑ar putea prezenta pe om și pe poet în lumina prieteniei, îmi sunt imposibile. Că îl simt pe Iustin Panţa la fel de apropiat și de prieten ca pe Mircea Ivănescu, Virgil Mazilescu, Mariana Marin sau Cristian Popescu, de cărţile cărora sunt atât de atașat, mi‑e foarte limpede ori de câte ori deschid, chiar și la întâmplare, Mult înainte de sosirea trenului ea se gândește, una dintre reușitele de care sunt cel mai mândru ca editor. Am încercat în ultimii zece ani să‑mi explic strania fascinaţie pe care a exercitat‑o pentru mine, la momentul descoperirii sale, discursul tânărului poet 90‑ist, de la excelentul său volum de debut până la cartea scrisă împreună cu M. Ivănescu, pe care sper ca poeţii cei mai tineri să o descopere cu bucuria cu care am făcut‑o și eu cândva, cărţi de investigaţie poetică pe viu, în care Panţa începuse să formuleze, prin modalitatea asumată a unei filosofii poetice, câteva lucruri esenţiale despre permanentul travaliu interior al unui poet, într‑o manieră admirabil de inteligentă și de bine organizată. Nu voi relua acum toate impresiile și observaţiile strânse în legătură cu opera de poet și de poetician a lui Iustin Panţa – s‑a scris bine și coerent despre aceasta și sunt sigur că se va mai scrie.

Așa că voi scrie despre mirare, despre acea mirare care te luminează interior și care dă uneori lucrurilor (și lumii) o nebănuită claritate. Uimirile mele în faţa inteligenţei stenice pe care o degajă orice rând scris de Iustin Panţa, a dispoziţiei sale pentru explicarea poetică a relaţiilor stabilite între noi și toate lucrurile care ne înconjoară – fiindcă textele lui Iustin vorbesc întotdeauna despre experienţele, alegerile de viaţă și trăirile noastre cele mai intime – și‑au găsit pandantul într‑o întâmplare din timpul aventurii mele coreene din primăvara anului 2006. Atunci, invitat într‑un oraș universitar în care există singura catedră de limba și literatura română din Coreea de Sud, am făcut drumul de întoarcere spre Seoul noaptea și imaginea cea mai puternică pe care am înregistrat‑o în acele ore a fost cea a imenselor cruci de neon care se iveau din loc în loc, cu totul improbabil, luminând pe dinăuntru întunericul îndesat al nopţii extrem‑orientale. Crucea de pe Caraiman multiplicată în sute de imagini ale devoţiunii se ivea de după câte un deal, în vârful caselor de rugăciune cu aparenţa unor mausolee presărate‑n pustiu. O treime din populaţia Coreei de Sud este creștină, iar bisericile lor au o solemnitate curioasă, lumina fiind percepută diferit sub cerul Asiei. Printre dealurile și văile înecate în bezna prin care treceam, acele cruci (pe care am fost tentat la început să le consider nelalocul lor, strălucind ca firmele marilor hoteluri sau ale cabaretelor) marcau o prezenţă în stare să desfacă ghemul unei obscurităţi însingu­rate, ceea ce mi s‑a părut, în cele din urmă, întru totul reconfortant. Eram însoţit de lumină, iar lumina aceasta mă ferea de orice primejdie. La fel, discursul despre poezie al lui Panţa nu doar că este, din chiar momentul în care începe să se închege, poezie în sine, dar reușește un lucru rar: luminează dinăuntru un tip de înţelegere care ne este altfel închisă. Așadar o cerebralitate prin care poţi ajunge, la capătul nopţii – al oricărei nopţi –, să descoperi o spiritualitate rafinată și însufleţitoare.

 

Dan Coman

Dragă Iustin,

Iată‑mă, un om încă tânăr într‑un anotimp îngheţat, fumând în fereastra bucătăriei, trăgând cu urechea la poezia pe care băieţelul meu o repetă‑n cea­laltă cameră pentru serbarea de mâine. Din când în când, încerc să‑mi ţin respiraţia, uneori închid repede ochii. Nu se schimbă nimic. Doar pata care plutea dimineaţă prin aer a înţepenit acum deasupra copacului de la capătul parcului. Unul dintre nenumăratele obiecte pe care nu le putem observa decât după ce și‑au încetat mișcarea. E nevoie de o bucurie constantă și de o tehnică impecabilă pentru a le observa din timp deplasarea și pentru a înţelege cu exactitate legile lor interne, total independente de noi – asta m‑a încântat în cărţile tale de la bun început.

Azi m‑am gândit la tine de două ori.

Prima dată, să fi fost patru, patru jumate dimineaţa, imediat ce am terminat de făcut cafeaua la ibric și mi‑am aprins o ţigară.

Există întotdeauna cineva care apare pe neașteptate și face un gest, un gest aproape indiferent, dar care se dovedește a fi hotărâtor, care pune mai apoi în mișcare lucrurile cu adevărat esenţiale. Plăcerea teribilă de a mă trezi dimineaţa foarte devreme doar pentru a mă bucura de cafea ţi se datorează ţie.

Există, pe ultima copertă a Familiei și echilibrul(ui) indiferent (favorita mea din tot ce‑ai scris), fotografia aceea cu tine în geacă de blugi, puţin mahmur, cu o ceașcă mare de cafea în mână. Se vede limpede: oboseala aproape a trecut, ultimele semne de ne­încredere din timpul nopţii s‑au diluat – nu poate urma decât bucuria. Plăcerea de a fi încă în viaţă și de a sorbi primele guri de cafea. Remontarea. Repoziţionarea în faţa lumii care‑i gata să te asculte. Încrederea căpătată la ca­pătul cafelei. Aceasta e imaginea pe care o port cu mine încă de când eram foarte, foarte tânăr și visam să public poezii și să fiu admirat așa cum te admiram eu. Eram adolescent, locuiam cu ai mei într‑un cătun de la capătul lumii și încă nu apăruse moda ca lumea să‑și înceapă ziua cu o cafea. La noi în casă nici nu se pomenea cuvântul, darămite să găsești așa ceva. Tocmai te cunos­cusem (și, vai, ce uimit eram! Un poet tânăr și faimos, despre care auzisem deja o grămadă de lucruri, care‑mi spusese încă de la prima întâlnire poete și care mă îmbrăţișase strâns – e adevărat, doar ca modalitate de a mă faulta și de a mă opri să înscriu la miuţa încropită în curtea Muzeului de Artă din Sângeorz!), tocmai te cu­noscusem și nu‑mi mai puteam lua ochii de la poza aia de pe coperta a patra – și ajunsesem să merg în fiecare seară câte doi kilometri până la singurul magazin din sat ca să‑mi cumpăr câte un plic de ness pentru dimineaţă – și cred că atunci, pentru prima dată, în mintea mea s‑a făcut legătura esenţială între scris și cafea, lucru de care nu m‑am mai putut lipsi niciodată. Până și azi, când gestul de a scrie e tot mai rar și mai chinuit, iar gândul la admiraţia celorlalţi a devenit inu­til, mi‑e imposibil să mă așez în faţa unei hârtii fără o ceașcă mare, plină cu cafea neagră și tare, așa cum mi‑am imaginat mereu că‑ţi place s‑o bei.

Băieţelul meu s‑a poticnit la ultima strofă și‑acum plânge și nu mai vrea să reia poezia. Am terminat și eu ţigara, mă voi duce imediat să‑l consolez.

Am mai închis o dată ochii și m‑am gândit: orice am face, nu se va schimba nimic.

La prânz am ieșit la o bere în Class – m‑a sunat Claudiu că e în Bistriţa și că mi‑a adus câteva din ultimele cărţi tipărite la editura lui. M‑am bucurat foarte mult când am văzut antologia ta – e o treabă excelent făcută, era nevoie de așa ceva. Și am fost de‑a dreptul încântat când am văzut că apar și câteva poeme din Limitele puterii sau mituirea martorilor – e o carte la care ţin foarte mult și care, cu mulţi ani în urmă, m‑a făcut să visez la posibilitatea de a scrie împreună, noi doi, un volum la patru mâini. N‑am mai apucat să‑ţi propun asta, dar, nu știu de ce, sunt convins că ai fi acceptat, chiar dacă scrisul meu s‑a îndepărtat foarte mult de bucurie. Și mi‑am mai amintit că, acum ceva vreme, la una dintre cafenelele de aici, am stat la o masă cu mai mulţi liceeni de la școala la care predau – și‑n seara aceea puteai comanda o cafea în schimbul unei poezii scrise pe o foaie cu însemnele Julius Meinl – și o superbă domnișoară de clasa a X‑a a scris cu o cariocă verde: Diavolul nu e rău, e nesimţit – și asta m‑a emoţionat profund.

Băieţelul mă strigă, vrea să ne jucăm cu mașinuţele, e timpul să plec. Te salut, Iustin.

Dan

 

Marin Mălaicu‑Hondrari

Lui Iustin Panţa nu‑i plăcea muzica

Obsesii: Ea a plecat lăsând totul în urmă, Ea a impro­vizat: eșarfa vișinie, bom­boniera, cabina telefonică, frânturi din cărţile lui îmi umblă prin minte de câteva ori pe an. (Sunt foarte puţini scriitori la care mă gândesc de mai multe ori în fiecare an.) Există o fotografie (o am în minte) cu Iustin Panţa stând la o fereastră a Casei de Cultură din Sângeorz‑Băi, prin 1994. Se uită zâmbind la dealurile din jurul Sângeorzului. Zâmbetul lui: jumătate ironic, jumătate șăgalnic, jumătate melancolic (știm, sau cel puţin așa mi se pare mie că aș ști, de la Gellu Naum, că întregul are trei jumătăţi, nu două). Zâmbește dealurilor din jur și noi (Dan Coman și cu mine) ne uităm la el ca la un zeu. E cel mai tânăr poet celebru pe care îl vedem în carne și oase. Mă sperie tinereţea lui. Deci alţii pot.

Înapoi în viitor: în 2004, când Iustin plecase de trei ani lăsând totul în urmă (zicând poate, ca‑n poemul lui László Krasznahorkai, N‑am nevoie de nimic de aici), mă plimbam nedormit în Spania, printre mașini, pe un câmp luminat fantomatic de patru reflectoare și mi‑era foarte rău, și când zic că mi‑era foarte rău, chiar îmi era foarte rău, rău de tot, și atunci l‑am auzit pe Iustin Panţa șoptindu‑mi numele: „Marin”, a zis și i‑am simţit vocea între omoplaţi. Nu m‑am întors, dar nici nu m‑am făcut că nu aud. Mi‑am îndreptat spatele. Am putut să merg mai departe.

Înainte să plece, lăsând totul în urmă, i‑am scris o scrisoare, da, o scrisoare, era prin 1996 și în acea scrisoare eram supărat pe el, nu mai știu de ce îl acuzam și el mi‑a răspuns începând prin a‑mi ura sănătate mie și familiei mele și mulţumindu‑mi pentru scrisoare.

Înainte să plece, lăsând totul în urmă, m‑a primit la el în casă, la Sibiu, era ianuarie 1995 și mi‑a dat Ieudul fără ieșire și Cânte­cele lui Maldoror, mi‑a arătat casa în care locuia Mircea Ivănescu. Seara am mers în parc, era groaz­nic de frig și el avea o întâlnire cu o fată. A văzut‑o de la distanţă, îl aștepta și ne‑am ascuns după copaci să vedem ce face fata aceea, cum așteaptă. Apoi ne‑am dus toţi trei într‑un bar și Iustin a vorbit foarte mult și nu a băut nici o picătură de alcool. Nu mă băga deloc în seamă, părea să trăiască numai pentru fata aceea, până când, brusc, s‑a întors spre mine, care tăcusem toată seara, și m‑a întrebat: „Ai citit Femeia nisipurilor?”. Apoi am început și eu să fiu mai atent la fata de lângă el.

Iar acum, când sunt trist și neîmpăcat că a trebuit să scriu textul acesta, un text ridicol ca toate textele viilor despre cei nevii, cred că lui Iustin i se potrivește foarte bine ultima parte a poemului Mayakovsky, de Frank O’Hara: „Now I am quietly wait­ing for/ the catastrophe of my personality/ to seem beautiful again,/ and interesting, and modern.// The country is grey and/ brown and white in trees,/ snows and skies of laughter/ always diminishing, less funny/ not just darker, not just grey.// It may be the coldest day of/ the year, what does he think of/ that? I mean, what do I? And if I do,/ perhaps I am myself again”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe