Filosofia modernă ca promisiune

Ciprian Jeler Publicat la: 12-03-2015

Intervenţia de faţă pornește de la o definiţie minimală și întru câtva incompletă a filosofiei. Conform acesteia, filosofia ar fi un discurs ce refuză să distingă între ceea ce este și ceea ce trebuie să fie, între „de fapt” și „de drept”, între descriptiv și prescriptiv. O astfel de definiţie minimală nu separă, în mod programatic, sensul modal și sensul moral al lui „ceea ce trebuie să fie”, dar aceasta nu înseamnă că filosofii s‑ar găsi într‑un fel de incapacitate subiectivă de a distinge între aceste două sensuri sau de a le distinge pe acestea de „ceea ce este” de facto (ba chiar, dimpotrivă, asemenea distincţii își au originea în însuși discursul filosofic). Dimpotrivă, ceea ce încercăm să indicăm aici este că discursul filosofic ca atare – așadar orice discurs care se vrea filosofic – trebuie să răspundă la mai multe tipuri de exigenţe în același timp, iar aceste exigenţe se sprijină una pe cealaltă și se implică reciproc, astfel că, în discursul pe care o filosofie sau alta îl propune, ele nu pot fi separate, izolate una de cealaltă. În acest sens, care ţine de obiectivitatea însăși a unui anumit tip de discurs – deci de modul lui de a fi –, îndrăznim să avansăm ideea că filosofia este acel discurs care refuză să separe ceea ce este de facto și ceea ce este de jure, precum și sensurile modal și moral ale acestui din urmă termen.

Desigur, o astfel de descriere minimală a specificităţii discursului filosofic nu ne duce prea departe. Și aceasta pentru că indistincţia aceasta a descriptivului și prescriptivului poate fi declinată în maniere multiple. Pentru a nu rămâne la stadiul de generalitate goală, o astfel de definiţie trebuie, așadar, să fie detaliată prin analize punctuale asupra modului în care acest raport este declinat de‑a lungul istoriei filosofiei. Intervenţia de faţă își propune să ofere o primă schiţă a modulării acestui raport în cadrul filosofiei moderne, mai precis, al filosofiei de după Kant. În acest sens, textul în care Kant răspunde la întrebarea „Ce sunt Luminile?” este revelator. Pe de o parte, acest text marchează un moment crucial, cel în care filosofia coboară în istorie, căci este pentru prima dată când filosofia descrie un eveniment istoric prezent în ruptura lui faţă de trecut. Pe de altă parte, o analiză a acestui text ne permite să arătăm că modul de existenţă al filosofiei moderne, modul ei propriu de articulare a indistincţiei între descriptiv și prescriptiv este, într‑o primă aproximare, acela al tendinţei și, într‑un sens mai adecvat, acela al promisiunii. Pe urmele textului despre Iluminism al lui Kant, se poate arăta că filosofiile de după Kant – fie că ne referim la idealismul german, la marxism, la pozitivism, la Nietzsche, chiar la postmodernii ultimelor decade etc. – continuă această mișcare de coborâre în istorie a filosofiei în sensul în care textul lor se constituie ca o descriere a unor tendinţe ale lumii. Prin noţiunea de tendinţă ne referim la faptul că ceva este, există în suficientă măsură încât să poată fi descris, dar insuficient încă pentru ca toate efectele sale să fie înregistrate în real. Dar, pentru ca efectele plenare ale ceea ce există ca tendinţă să poată fi înregistrate în real, este nevoie de o implicare a noastră, de o participare a noastră la ceea ce este, oricum, pe cale de a se face. Filosofia modernă e deci descriptivă și mobilizatoare în același timp, ea descrie ceva ce este inevitabil, un proces pe care semnele actuale îl determină ca fiind inevitabil și pe care, totuși, noi suntem cei care trebuie să‑l facem. În acest sens, noţiunea de promisiune este mai potrivită decât cea de tendinţă, în măsura în care a promite nu înseamnă doar a fundamenta o acţiune viitoare într‑o voinţă actuală. A promite înseamnă și a te angaja să nu îţi schimbi voinţa de acum până la momentul acţiunii viitoare. Și în acest sens precis putem spune că modul de a fi al filosofiei moderne este acela al promisiunii.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe