Îmbunătăţirea vieţii. Câteva întrebări neliniştitoare

Ioan‑Alexandru Grădinaru Publicat la: 12-03-2015

Schimbarea radicală a nutriţiei. Antrenor personal. Consilier spiritual. Consilier psihologic. Operaţii estetice. Schimbare de sex. Protetică hi‑tech. Alterare genetică. Nanoroboţei călătorind prin corpul nostru. Şi nici nu am epuizat lista. Abia am început‑o. Dacă Ray Kurzweil are dreptate, cei care vor refuza în viitorul apropiat nanotehnologiile în particular şi instrumentele de îmbunătăţire a vieţii (life enhancement) în general nu vor mai avea cu cine să vorbească. Übermensch‑ul lui Kurzweil nu se caracterizează neapărat prin voinţă puternică, cât prin puterea de adaptare la o realitate ontologică nouă. G. Lipovetsky, în lucrarea sa Fericirea paradoxală, remarcă importanţa sănătăţii pentru noul tip de consumator. Hiperconsumatorul de astăzi devine obsedat de cumpărarea de sănătate şi de viaţă cu confort sporit. Noua grijă de sine marchează o deplasare în plan simbolic: tehnicile de sine nu‑şi pierd cu totul substanţa stoică, dar pot îmbrăca acum veşminte tehnologice. Mai este încă posibil să gestionăm accesele noastre de furie prin autocontrol şi reflecţie, dar s‑ar putea să migrăm din ce în ce mai mulţi către soluţiile chimice, mai întâi, şi către cele genetice, mai apoi.

Eroii acestor dezbateri se numesc John Harris, Francis Fukuyama, Saskia Nagel, Michael Hauskeller, Leon Kass, Julian Săvulescu, Michael Sandel sau Marvin Minsky. Alţii, în timp, li se vor adăuga. În orice caz, temele pe care ei le discută reprezintă o continuare a efortului filosofic de a gândi subiectul uman, de a oferi o interpretare asupra esteticii şi eticii autocreaţiei. Aşa cum bine observa Jerold J. Abrams („Pragmatism, Artificial Intelligence, and Posthuman Bioethics: Shusterman, Rorty, Foucault”, Human Studies, 27, pp. 241‑258, 2004), punctele de plecare oferite de Nietzsche sau Michel Foucault au stat la baza construcţiilor argumentative ale lui Rorty, Nehamas, Cavell sau Shusterman. Astfel, dacă Rorty sau Nehamas dezvoltă ideea tehnicilor de sine narative, Shusterman, plecând de la experienţa artistică a corpului, va pleda pentru o soma‑estetică. Ce se întâmplă, însă, atunci când scena publică devine spaţiu de manifestare a noilor tehnologii? Dacă este să luăm anul 2002 ca punct de reper (anul apariţiei cărţii lui Fukuyama despre postumanism), atunci trebuie să notăm că reflecţia despre estetica şi etica autocreaţiei, dar şi despre minte şi conştiinţă cunoaşte o transformare consistentă. Ne punem în continuare problema morţii şi a raportului cu moartea, dar o parte dintre datele cu care operam până acum trebuie înţelese într‑o optică diferită. Locul antibioticelor este luat de ingineria genetică, de robotică şi de implementarea nanotehnologiilor. Prelungirea duratei de viaţă nu mai reprezintă doar o iluzie compensatorie, ci este un proiect realizabil. Dacă prin sintagma „conştiinţă încărcată” ne referim încă la un orizont moral, peste câteva secole s‑ar putea să trecem direct la sensul propriu, stocând fluxul informaţional corespondent pe un anumit suport (M. Minsky).

Postumanismul tehnologic, menit îmbunătăţirii vieţii noastre, provoacă nu doar renaşterea speranţelor, dar şi îngrijorare sau chiar iritare. Interogaţiile nu lipsesc. Poate conduce un astfel de scenariu la o întrerupere a conversaţiei umanităţii (Rorty)? se întreabă Jerold J. Abrams. Nu cumva, în schimbul câtorva straturi de celule sănătoase, ne vom livra pe tavă unui Panopticon perfecţionat? În ce fel sabotăm darul vieţii (M. Sandel) atunci când vrem cu orice preţ să o prelungim? Ce rămâne valabil din înţelegerea tradiţională a relaţiei dintre decizie, alegere şi responsabilitate? Orice interogaţie serioasă produce, pe lângă migrene, o stare de disconfort psihologic şi metafizic. Rămâne să decidem fiecare dintre noi dacă îl urmăm pe Marcus Aurelius şi domesticim disconfortul printr‑o concentrare a gândurilor către noi înşine sau ne repezim către dulapul cu medicamente.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe