(Călătorie) între absenţă şi altundeva

Irina Achim Publicat la: 12-03-2015

Când focurile de artificii și larma străzii ce vesteau trecerea în noul an s-au stins, m-am simţit copleșită și nefiresc de dezorientată. Anul care tocmai se încheiase era deja amintire, una pe care fatalmente nu o (mai) puteam schimba. Și nici nu-mi doream acest lucru. Înţelegeam foarte bine că fiecare etapă a vieţii noastre are valoarea sa experienţială și formatoare. Copleșitoare mi se părea însă în acele clipe tocmai promisiunea unui nou început.

Când ai ajuns „tehnic” la jumătatea vieţii, discursu­rile despre fericire, despre sensul vieţii sau despre viaţă pur și simplu capătă un alt sens. Și dacă îţi îngădui un moment de reflecţie, poţi constata că trăim într‑o lume care se străduiește să ne „educe” permanent, în care fericirea se învaţă din puzderie de manuale care au inundat practic librăriile sau de la antrenori spirituali rătăciţi ei înșiși pe cărările propriilor lor existenţe. Dar eu nu mi‑am propus să scriu despre fericire, nici despre sensul vieţii. Mi‑am luat inima în dinţi pentru a spune o poveste. O poveste despre teama de a greși, despre sentimentul că, oricât de multă energie creatoare, sinceritate și abnegaţie ai mobiliza(t) pentru a face pur și simplu lucruri, undeva, cândva, te‑ai îndepărtat de scopul, de gân­dul sau chiar de oamenii cu care ai pornit la drum, oricare ar fi aceia. O mărturie simplă despre timpul în care suntem trăitori.

Căderea

Se întâmplă uneori ca într‑o singură clipă viaţa să basculeze într‑un registru necontrolabil. Într‑o singură clipă omul care erai ieri dispare. Nu dispare fizic, ci tocmai corpul său fizic suferă și se deteriorează ireversibil. Buimăceala, panica, un lung drum al acceptării unei noi situa­ţii de viaţă, nădejdea, toate la un loc devin substanţa noii tale existenţe. Pentru o vreme, medicul se transformă în Dumnezeul tău, dar numai până în clipa când înţelegi că singur, tu, doar tu, te poţi ridica din abis. Încet‑încet, o prăpastie se cască între tine și lumea din jurul tău. Prietenii vechi, pernicioase se dizolvă ca bucata de gheaţă prinsă în căldura mâinilor, iar tăcerea devine cel mai consistent mesaj pe care‑l primești. Ești sfâșiat între discursurile motivaţionale ale celor rămași în jocul acesta straniu al sufletelor și propria deznădejde. Înveţi să asculţi tăcerea și să mergi mai departe. Insubstanţialitatea sentimentelor, părăsirile, luminile stinse la fereștile altădată strălucitoare sau doar lucitoare ale prieteniei ajung să dea o nouă dimensiune, neasemuit de frumoasă, reîntâlnirii cu tine, cu substanţa ultimă a fiinţei tale. Înţelegi că tu ești o entitate sufletească distinctă, „independentă” de prietenii care, plecând, ţi‑au arătat că doar unele împrejurări favorabile i‑au ţinut în joc. Pricepi și că tu nu depinzi defel de acei oameni care‑ţi rămân alături doar în clipele tale de maximă strălucire. O inefabilă lege a echilibrului face însă în așa fel încât viaţa să nu ne ia niciodată ceva sau pe ci­neva fără a pune altceva sau pe altcineva în loc. Luni întregi de derivă fizică și sufletească s‑au dovedit un profesor dur de disciplină. Alţi umeri și alte mâini întinse cu sinceritate, cu dăruire, cu simplitate aveau să mă ajute să înţeleg sensul profund al solidarităţii și al iubirii necondiţionate.

Absenţa

Nici în calculele mele cele mai nebunești despre viitor nu mi‑am închipuit că sfârșitul verii acelui an care se încheiase avea să mă pună din nou la grea încercare. Noi și noi obstacole, încă nebănuite, mi se ridicau în faţă. Epuizasem deja în bătălii nesfârșite tot capitalul de speranţă și mai toate resursele financiare de care dispuneam. Ușile închise, ironiile și cinismul celor către care m‑am întors în căutarea unei fărâme de solidaritate într‑unul dintre cele mai năucitoare momente din viaţa mea mi‑au dezvăluit chipul hâd al singurătăţii. În adâncul inimii știam însă că nu sunt singură. Mă aveam pe mine și nădejdea că prin ceea ce știam să fac cu mintea și mâinile mele voi găsi o soluţie pentru mai departe. Am împărţit CV‑uri pe unde am crezut de cuviinţă. Răspunsurile au întârziat să apară. Și totuși, tăcerea absolută care părea să domnească peste biografia mea profesională a fost ruptă de un singur apel telefonic. Acest unic apel mă vestea că o onorabilă companie străină instalată pe meleagurile noastre mă chema la un interviu. Aveam nevoia imperioasă a unui venit suplimentar, de ceva care să‑mi permită să rezist cu fruntea sus în nemiloasa competiţie cu facturile și cheltuielile medicale cărora era necesar să le fac faţă. Aventura mea corporatistă avea să fie poate una dintre cele mai tulburătoare întâmplări pe care le‑am traversat în viaţa mea conștientă.

Ambientul „glamour”, infra­structura generoasă, facilităţile nebănuite și neîngăduite celor care au ales să funcţioneze în precaritatea academică trădau din prima o structură dinamică, ce își afirma plenar ambiţia de a se impune pe piaţa muncii. În acest loc cu vocaţie de prestatar, puzderie de tineri, toţi francofoni de forţă, își croiau cu un aer oarecum plictisit un drum în viaţa care doar începea pentru ei. Printre ei, rătăciţi parcă în propria inadecvare, un grup de doamne și domni resemnaţi, trecuţi bine de prima tinereţe, dădeau parcă ultimul examen pe piaţa muncii. Inevitabil, accentul cădea dintru început pe formarea profesională. Un „antrenor dinamic”, cu vorbă ho­tărâtă și o franceză impecabilă, era chemat să deschidă cutia Pandorei. Înţelegeai rapid că societatea postmodernă valorizează înainte de orice altceva viteza, iar banii și timpul companiei erau permanent cântăriţi și protejaţi. „Resursa umană” era subsidiară demersului economic, ea trebuia să înveţe o meserie în doar trei zile de training, pentru că, vezi tu, „orice formare costă”. Zile nesfârșite, în care orele de lucru erau numărate la secundă, trei zile de‑a lungul cărora devenea practic imposibil să reţin fie numai și programele sau aplicaţiile în care urma să lucrez. Nu mi‑am permis însă clipe de deznădejde și nu mi s‑a îngăduit nici o clipă de sinceritate cu nimeni. Pentru cineva antrenat profesional în ani lungi de studiu, dimensiunea profund concurenţială a corporaţiei nu avea în sine nimic special. Cu adevărat tulburătoare nu era pentru mine decât inautenticitatea experienţei prin care eu însămi decisesem să trec. Din momentul în care m‑am așezat pentru prima oară la bancul de lucru, am priceput că nici calculatorul și nici casca, instrumente pe care eram ne­voită să le mânuiesc cu viteză și fără tresărire, nu‑mi mai erau aliaţi. Dincolo de lucrul cu clienţi vorbitori de altă limbă, înţelegeam, de astă dată cu argumente imparabile, că, în pofida mesajelor motivaţionale, nici un om (normal) nu poate pretinde că a învăţat și reușește să lu­creze, să îndeplinească indici de performanţă nemiloși după doar trei zile de „antrenament”. În dreapta mea era o fereastră și tare‑mi venea să sar. În necunoscut. Tot așa cum, cu naivi­tate impardonabilă, pășisem în aventura corporatistă. La jumătatea programului de lucru m‑am ridicat și am decis să plec. Admit că cineva care este, poate printr‑o stranie întorsătură a vieţii, „victima” unei anumite presiuni economice are datoria ultimă faţă de sine să gă­sească o soluţie salvatoare, dar nu puteam nici în ruptul capului să consimt la destructurarea subversivă și insidioasă a propriului sistem de valori. La plecare mi s‑a reamintit că angajamentul meu iniţial cu compania stipula că voi lucra minimum două luni în beneficiul acesteia sau, dacă doream „dezlegarea” imediată de contract, aveam libertatea de a restitui contra­valoarea perioadei de formare. Sincer, aveam sentimentul că eram un biet emigrant ajuns pe Insula Ellis, căruia Statuia

Libertăţii îi făcea cu mâna… Nu m‑am lăsat înduplecată nici de ironii, nici de prăpastia finan­ciară suplimentară ce se căsca în faţa mea. Am plecat acceptând să revin în dimineaţa urmă­toare pentru a rezolva situaţia. Și cum noaptea este uneori un sfetnic bun, iar sfaturile unei prietene lucide, jurist de profesie, m‑au trezit la realitate, o ultimă soluţie salvatoare mi s‑a desenat rapid în minte: mutarea într‑un alt proiect. Zis și făcut. Corpo­raţia mă voia, fie și part‑time, și nu‑mi rămânea altceva de făcut decât să o vreau și eu!

Începând de a doua zi și pentru multe dintre zilele și lunile care au urmat, am trăit într‑o realitate perfect schizoidă: un nou proiect, o nouă formare, de data asta una de doar două zile, reguli de producţie care se schimbau uneori în fiecare zi, teste lunare de competenţă profesională. Fără să fiu un vorbitor lamentabil al limbii străine care era instrumentul meu principal de lucru, n‑am îndeplinit niciodată indicii de performanţă ceruţi. Am avut mereu cel mai mare timp de tratare a unui caz din echipa mea, n‑am încasat, evident, niciodată prima lunară, nu am beneficiat nici de prima de Crăciun, fiind un angajat prea tânăr în companie. În chip aproape tragic, deși aveam două joburi, buzunarele mi‑au fost de­seori goale. Mă transformasem și eu într‑unul dintre acei témoins malgré eux de leur temps, iar rezistenţa devenise pentru mine un mod de a trăi, dar nu aici, ci într‑un spaţiu aflat între absenţă și altundeva. Hmmm…

Gândul îmi zboară fără să vreau la vorbele Hortensiei Papadat‑Bengescu: „Să nu răscolim, cu mâini ce profanează, pământul unde am îngropat vreo amintire”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe