Mici schimbări de atitudine (2)

Claudiu Komartin Publicat la: 12-03-2015

Pentru nucleul „90”‑ului bucureștean, „Graalul” l‑a constituit, în vremea cenaclului Universitas și în primii ani de după comunism, poezia mistică. Mai pronunţată la unii, estompându‑se la alţii, în favoarea viziunii „sexuale” și „golănești” (impudoarea, șocantă la vremea ei, s‑a transformat încetișor, cel puţin la un Mihail Gălăţanu, în piesă de inventar), paroxismele misticului par să fie punctul maxim pe care acești poeţi, opuși programatic Generaţiei ’80 și exclusivismelor ei, ar vrea să‑l atingă.

Lucian Vasilescu poate că e mai trubadur și mai îndreptat spre jocularităţi (vorba lui M. Ivănescu), dar are și partea lui serioasă până la Dumnezeu (și‑napoi). Și chiar scrie negru pe alb, la capitolul „Confesional” din Manualul de literatură (2004), „despre poezie ca despre spovedanie și mântuire”. Ceea ce nu îl plasează prea departe nici de Cristian Popescu (lucru care se vede poate cel mai clar în superb‑zguduitorul jurnal Caiet de citire și de caligrafie), nici de elanurile lui Daniel Bănulescu (acestea culminând cu Daniel al Rugăciunii), nici de litania descheiată uneori la toţi nasturii din poezia lui Mihail Gălăţanu. Iar asta demonstrează, dacă mai era nevoie, că aceia care nu ţin neapărat să pară gravi, ba chiar s‑ar feri să fie luaţi prea în serios, pot fi unii dintre cei mai îndârjiţi aderenţi la o idee sau o credinţă, oricât ar încerca să și‑o deturneze sau să și‑o refuze. Iată‑l, spre exemplu, pe Lucian Vasilescu în 2014: „acum doar mă rostogolesc prin ocna vieţii mele și visez/ că mare// mare o să fie,/ doamne,/ voia milei tale”. Și, pentru ca demonstraţia să fie completă: „de sus, din înalturi, un fel de dumnezeu mă privește/ cu un soi de mirare; un fel de îngeri/ își smulg unul altuia/ aripile, de disperare”. Cum altfel, nu‑i așa, dacă nu de disperare?

Ceea ce‑l face cu adevărat special pe Vasilescu, mai ales în Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea – despre modesta mea ratare personală (Rentrop & Straton, 2014), este o viziune de ansamblu în general bine distilată, care ajunge până la urmă să împace diferitele tendinţe care și‑l dispută. Remarci imediat, de exemplu, ușurinţa sa de a ritma și de a rima, știinţa de a accentua, păstrând ceva din elanurile poeţilor boemei de altădată, mergând până la un poet veritabil al tavernelor din „Generaţia pierdută”, Ben Corlaciu, în poezia căruia versurile lui Vasilescu se oglindesc uneori, complicate cu motive întrucâtva familiare din Cristian Popescu („local familial”) și Ioan Es. Pop, angoasa fiind tratată la Vasilescu mai „bărbătește”, nu fără fandoseli – Al. Cistelecan dixit – sau, mai bine zis, fără o anumită gestică teatrală: „am spus că beau. Și beau. Beau doar oţet amestecat cu/ fiere./ pe fundul paharului, zilele mele m‑așteaptă/ să le ajung, să le sorb, să le aduc la viaţă, să le spun pe/ nume.// beau din toate puterile,/ dar zilele mele se chircesc și se fac/ tot mai puţine”. În ce privește „micile schimbări de atitudine” pomenite în titlu, una dintre cele pe care le remarc este legată de erotică, acum redusă la minimum – vânzolelii de altădată i‑au luat locul spaimele „domesticite” și un fel de coabitare lâncedă, care a cunoscut „sublimul./ sublimul stării de greaţă”. Și s‑a cam lămurit.

Textul de început al cărţii, „Circuitul manelei în natură – exerciţiu de adecvare”, e mai degrabă un editorial amărui decât un cuvânt înainte, un fel de precizare inutilă, care nu cred că îmbogăţește cartea. Putem lua aceste pagini ca pe un statement auctorial sau ca pe o justificare pentru decizia poetului de a tăcea (editorial) de acum înainte, putem glosa pe seama deziluziei și a scârbei pe care o resimţi din rândurile unui poet și publicist ajuns în punctul unde poezia și jurnalismul (ca meserie angajată în primul rând faţă de sine) nu se mai bucură de prestigiu, fiind marginalizate în dauna unui spirit „manelistic” atotbiruitor.

Această astenie a lui Lucian Vasilescu nu este nouă și e parte din spiritul de aristocrat rus al poetului. El păstrează ceva din semnalmentele unui bard taciturn, cu un ochi întors spre sine, dar aduce în același timp cu un vânător de recompense care așteaptă să‑și încaseze câștigul. Așa că nu trebuie luat foarte în serios când tratează maneaua cu sarcasm (ca în „pe mine maneaua m‑a încolţit la mall”), cel puţin nu în dauna versurilor puternice și memorabile despre decădere („zeii ori au murit, ori au plecat – nimeni nu știe./ mași­nile, și ele, au ruginit./ pe ecran mai pâlpâie doar cuvântul sfârșit”) și dispariţie („aici se încheie, aici e sfârșitul,/ cad bucăţi de îngeri din cerul de bitum”). După cum e de luat în serios când ajunge cu dezolarea până la parafrazarea versului eminescian și a celui arghezian totodată, fără să scape prilejul încă unei autoironii amare: „niciodată n‑am murit mai frumos ca în toamna aceasta./ înghit cu smerenie ultima cuminecătură de diazepam./ nu credeam să‑nvăţ a trăi vreodată.// n‑am crezut și nici n‑am”.

Despre ultima parte a volumului, „Life kills. Repere biogra­fice – tabel cronologic”, nu voi scrie acum decât că nu are nici o legătură cu cele 48 de poeme despre care am scris până acum. Ar putea fi începutul unui alt proiect (care să presupună colajul și di­ferite forme de montaj), poate fi un dosar de presă citit ca scurtă istorie a răului (din 1958 până în 1991), așa cum reiese prin decupaj din Scânteia și din urmașul său postrevoluţionar Adevărul, s‑ar putea vorbi aici despre pocirea limbii în totalitarism și despre servitute, despre manipulare, min­ciună și derizoriu. Dar toate acestea merită un alt proiect și o altă carte, despre care voi scrie la vremea potrivită, dacă va fi cazul.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe