Uranus Park şi spleenul corporatist

Radu Diaconu Publicat la: 12-03-2015

Între barbarismul lumii corporatiste și spleenul unui proaspăt arhitect, Uranus Park al lui M. Duţescu creează un spaţiu ficţional redat cu deosebită îndemânare: detaliile sunt destul de abundente pentru a captiva cititorul, dar nu devin nicicând o povară. Pasaje de o tehnicitate de‑a dreptul obscurizantă alternează cu autoconfesiuni sentimentale, iar diverse registre stilistice se îmbină fără a da impresia de mozaic. Departe de a fi un simplu exerciţiu de proză, cum poate ne‑am fi așteptat de la romanul de debut al unui poet, Uranus Park e o creaţie împlinită.

Plecând de la ușurinţa lec­turii, trecând prin numeroasele „picanterii” de toate felurile (culise ale afacerilor, dar și amănunte pestriţe ale vieţii de cămin) și până la mânuirea pricepută a unui subiect care, expus sec, e departe de a fi atrăgător, romanul lui Duţescu îi lasă cititorului o impresie plăcută, de lucrare închegată. Un tânăr arhitect pleacă de la o firmă modestă și încearcă să dea lovitura implicându‑se în designul unui parc imobiliar de mari dimensiuni, comandat de o potentă companie israeliano‑engleză. Motivul este pur finan­ciar, după cum afirmă el însuși, în repetate ori. Banii vin și, odată cu ei, sfârșitul romanului…

Pe acest subiect simplu și aparent anost lucrează Duţescu, iar reușita lui e demnă de toată lauda. Schema narativă susţine cu succes un întreg edificiu emoţional creat în jurul personajului narator, Horia Petrescu. Meritul principal al autorului e de a fi realizat cu succes o antiteză, în contrapunct, între trăirile protagonistului și evenimentele prin care acesta trece. În tot cazul, Horia Petrescu e un narator care‑și povestește peripeţiile mărunte – și pe cele nu tocmai mărunte – cu aceeași francheţe ponderată, cu același lexic ușor vulgar, dar de o vulgaritate firească, nesupărătoare. Impresia lăsată de vocea narativă e una de naturaleţe, a cuiva care se adresează unui cunoscut – în orice caz, cuiva care cunoaște despre ce se vorbește –, iar această impresie nu e creată numai de nonșalanţa cu care ni se pun în faţă zeci de termeni de specialitate din domeniul ar­hitecturii fără a ni se da nici cea mai vagă explicaţie, ci mai ales de firescul cu care Horia își prezintă trăirile cele mai ascunse, chiar apelând la o falsă persoană a treia (a se vedea în acest sens scena finală, deosebit de reușită).

Desigur, o interioritate astfel expusă e întotdeauna în pericol de a fi surprinsă în aspectele ei cele mai contradictorii; de aici, poate, o anumită tensiune între faptele unui tânăr care‑și pune creativitatea în slujba ba­nilor (importanţi pentru el, dar insignifianţi pentru cel care‑i posedă), dar care, în exact același timp, visează la o viaţă monahală în mijlocul naturii. În mod ciudat – și ofertant, pentru cititorul amator de astfel de tertipuri literare –, contradicţia se propagă și în interiorul acestei viziuni ideale, unul dintre scopurile vieţii monahale fiind (într‑o lipsă de diacritice datorată ori­ginalului – în text, un SMS) „sa futem la corporatisti cand vin sa aduca ofrande”.

Această autocontradicţie in­dică totuși o evidenţă: anticor­poratismul și, prin extensie, anticontemporaneismul manifestate de narator. Un workaholic veri­tabil, Horia Petrescu se înstrăinează în mod voit de prieteni și de familie, ia asupra sa cu o plăcere sadică orice volum de muncă, oricât de mare, punând umărul singur la realizarea unui proiect arhitectural care, după cum aflăm, necesită în mod normal o echipă de cinci‑șase oameni. Voluntarismul cu care arhitectul se lasă exploatat nu justifică însă nici măcar în ochii lui realitatea acestei exploatări, iar detaliile cu care ni se relatează întregul mecanism corupt prin care demarează și se finalizează lucrările imobiliare stau mărturie pentru atitudinea de profundă nemulţumire pe care o resimte protagonistul. În fond, cauza profundă a acestei nemulţumiri pare a fi comuna deziluzionare a celor care pleacă la drum mânaţi de un oarecare ideal numai pentru a se izbi – sau pentru a li se părea că se izbesc – de zidurile de beton ale pieţei muncii. Iar expresia finală a lipsei de armonie dintre faptele și convingerile protagonistului este atitudinea finală a acestuia, chirchit pe covor în pozi­ţie fetală, într‑o stare de pseudobucurie patologică (din nou, mă feresc să dezvălui scena finală – merită citită „proaspăt”!).

Îndepărtându‑se de o anumită linie contemporan‑autohtonă pastișantă, care încă mai dorește pe alocuri să inoveze/șocheze, și înscriindu‑se pe direcţia unei lite­raturi îndreptate din nou asupra omului privit în contextul imediat al (multi)sociabilităţii sale, roma­nul lui M. Duţescu stă mărturie pentru o atitudine care, deși deloc nouă, își găsește una dintre cele mai reușite formulări din literatura actuală. Iar dacă Uranus Park nu va rămâne unul dintre reperele literaturii române de astăzi, vina nu va fi nicidecum a romanului.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe