Siamezele în regia lui Radu Afrim de la Sibiu

Dana Ţabrea Publicat la: 12-03-2015

Regizorul Radu Afrim a montat la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu două spectacole siameze, centrate, așa cum ni se sugerează din titluri și subtitluri, pe expunerea faunei umane actuale sau a animalităţii din om („fabulă urbană”), manifestându‑se ca un artist audiovizual deplin. Unite prin motive, laitmotive, perioadă aproximativă (înainte și după anii ’70, în unele pasaje decalaţi cu decade considerabile) și continuitatea poveștii, cele două spectacole nu sunt tautologice.

Dacă Girafe e o adaptare a criticii epocii de dictatură a anilor ’50 din Barcelona la realităţile autoritare din România anilor ’68, fără nimic spaniol, totul trimiţând la România, anii ’60 și ’70‑’90 amestecându‑se în momentele spectacolului, în Bizoni este respectată cronologia textului (în succesiunea intrigii) și atmosfera generată de text, aceasta din urmă fiind una mai curând spaniolă (un indiciu ar putea fi și trăsăturile chipului actriţei din rolul mamei), decât adaptată la realităţi autohtone.

În Girafe este creată atmosfera intimă dintre scenă și public, prin decorul kitsch al epocii predecembriste – car­peta persană cu ciucuri albi, bufetul de bucătărie supraîncărcat (din care numai blatul pliabil în interior lipsește…), aparatul vechi de radio –, printr‑un melanj neobișnuit de cinism și nostalgie. Bizoni, dimpotrivă, e un spectacol de perspectivă, un univers (nu instalaţie!) audiovideo și coregrafic, îmbinând modalităţi de expresie artistică variate, ilustrând în mare măsură preo­cupările și competenţele regizorului: proiecţii, desene, fotografii, filmări. La fel de diversificată e paleta mijloacelor regizorale întâlnite în cele două montări: storytelling versus naraţiune, efecte speciale, black‑out‑uri din belșug versus dinamism scenic, spectacol de detaliu versus spectacol de ansamblu, puppetry show, etalarea fizicului actorilor, folosirea trupului ca marionetă ș.a.

Mașina de spălat automată este lait­motivul celor două fabule urbane: oamenii își fixează mereu un scop exterior, sperând că bunăstarea și schimbarea le vor aduce și pacea, și echilibrul interior mult dorite. De cele mai multe ori nu este însă așa: armonia interioară nu se instalează într‑un climat de satisfacţie menţinut superficial. Progresul tehnologic nu înseamnă și evoluţie spirituală; dimpotrivă, unele schimbări pot aduce cu sine scăderi ale nivelului calităţii umane. Agresivitatea, impulsivitatea, spiritul grosier (bizon) sunt caracteristicile lumii în care trăim: supravieţuiește cel mai rău, cel mai bârfitor, mai dominator, cel ce se impune prin forţă și crimă morală. Sensul existenţei „girafelor” (reprezentând o anumită categorie de oameni, înzestraţi cu sensibili­tate, gentileţe, graţie, diplomaţie) pare periclitat într‑o lume de „bizoni” (cei ce s‑au adaptat la jungla în care supravie­ţuiește cel mai puternic) – e inegalabilă imaginea girafelor din schelet metalic arzând. La fel cum, în Bizoni, arde spălătoria, întregul trecut al unor oameni. Simbolul arderii devine paradigmatic pentru o schimbare majoră de orice fel, care poate fi lecturată în grilă zeflemitoare sau serioasă.

În condiţiile în care tragicomicul din Girafe a înclinat balanţa înspre grav și melancolic, iar narativul s‑a transformat în elegie, în Bizoni, subiectul nu‑l mai reprezintă atât emanciparea femeii, simpla violenţă din societate ori familia disfuncţională, ci moartea, văzută ca dispariţie a unui anume tip de om și supravieţuirea prin violenţă („Infernul sunt ceilalţi”), ca timp care ne devorează, ca dizolvare a sistemelor (impotenţa religiei instituţionalizate), ca văl autoprotector ascunzând chipul real al cuiva, ca ignoranţă, viol, infanticid, schimbare a identităţii (de orice fel), chiar moarte brută sau, în cele din urmă, retragere din rândul celorlalţi pentru a nu‑i conta­mina cu propria moarte (poţi muri doar o singură dată și nu poţi fi decât singur în acest tête‑à‑tête cu moartea ta).

Atingând un nivel de maturizare artistică neîndoielnică, Radu Afrim își permite să compună momente de spectacol fresh, nimic neîngrădindu‑i fantezia și inspiraţia. Reușita lui se bazează de fiecare dată altfel pe subminarea prejudecăţilor; cu cât arta sa se bazează pe ocolirea căilor bătătorite și a locurilor comune, cu atât își permite să creeze ca la început, dar urcând încă un nivel într‑o spirală de creaţie. Într‑un cuvânt, deţine capacitatea de a se reinventa și, în mod paradoxal, de a se autocita, fără repetiţie.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe