Je suis Charlie

Daniel Cristea-Enache Publicat la: 12-03-2015

Au curs deja râuri de cerneală și s‑au făcut probabil milioane de comentarii în social‑media privind decimarea redacţiei Charlie Hebdo și evenimentele care au urmat, dar o secvenţă anume nu poate fi uitată. E o înregistrare scurtă, făcută în timp real, cu un poliţist căzut care întinde o mână rugătoare către un terorist și cu reacţia promptă, profesională a teroristului care îl lichidează. Acolo și în cele câteva secunde se cuprinde, după mine, întreaga tragedie: poliţistul căzut era musulman.

Totul se întâmpla într‑un Paris atât de divers etnic și de multicultural, într‑o societate atât de deschisă, de liberală, de atentă cu dreptul la diferenţă, într‑o Franţă atât de frumoasă prin egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa corpului de legi. Atunci, în acele secunde de­cisive, nici legea, nici credinţa n‑au mai contat. Poliţistul care apăra societatea a fost omorât cu sânge rece de către terorist.

Aș spune că prin aceasta cercul s‑a închis într‑un fel care face culpabile pledoariile sofistice ale unora, conform cărora ca­ricaturiștii omorâţi de la Charlie Hebdo își au partea lor de vină (!) și care face, de asemenea, ridi­cole încercările de ridiculizare a poliţiei și serviciilor speciale franceze. E destul de simplu să stai printre halbe de bere, la mii de kilometri distanţă, și să dai lecţii francezilor ca un Mitică atotștiutor, în marginalitatea lui. Dar mă tem că știinţa lui Mitică nu ne ajută aici prea mult.

Dacă meseria unui caricaturist este să deseneze și să satirizeze, dacă meseria unui poliţist este să împiedice în act încălcarea legii, care este meseria celor care, la Paris, au omorât, au luat ostatici, au furat mașini, au fugit după ce și‑au făcut treaba? Întrucât „credinţa” le‑am văzut‑o, în episodul cu poliţistul Ahmed Merabet, putem renunţa la grila de interpretare prin valori spirituale. A ucide în numele unei credinţe nu are mai mult sens pentru mine și pentru oamenii cu scaun la cap, dar are pentru cei din orizontul acelei credinţe, din nucleul ei dur și fundamentalist. Aici – vai! –, nici credinţă n‑a fost, fiindcă poliţistul musulman căzut la pământ putea fi lăsat acolo fără întoarcerea teroristului pentru rafala letală.

Prin urmare, vom fi obligaţi să acceptăm evidenţa: interpretarea acestei tragedii nu trebuie făcută nici prin diferenţe culturale, nici prin valori spirituale.

E vorba despre ceea ce vedem aproape zilnic: oameni de dife­rite etnii, cetăţenii, credinţe, categorii sociale și vârste sunt torturaţi, executaţi și masacraţi în Orient sau în Occident de către grupuri teroriste nereţinute de vreun scrupul și neintimidate de ceva.

Lor li se opune, simbolic, o societate deschisă, plurală, fie ea franceză, britanică, germană sau americană, în care lupta antiteroristă este legiferată și normată de coduri. Iată un lucru minunat, fiindcă la violenţă calculată nu se poate răspunde cu violenţă oarbă, iar poliţistul Ahmed Merabet nu ar fi avut libertatea teroristului de a trage o rafală într‑un om căzut la pământ. Dar iată, totodată, breșa prin care terorismul lovește atât de frecvent și atât de puternic în inima democraţiilor occidentale. „Breșa” este chiar democraţia, cu legi, cu reguli, cu norme și cu respectarea lor. Ea este enormă, întrucât fiecare are prezumţia de nevinovăţie și orice terorist este, până la actul de terorism, un cetăţean cu toate drepturile cetăţenești.

Astfel că pretinsele ofense aduse prin caricaturi de Charlie Hebdo sunt numai un pretext pentru legitimarea simbolică a terorismului hipercalculat, ra­ţional și rece, pragmatic în exploatarea posibilităţilor pe care o societate democratică le oferă oricui. Și nu doar poliţia și ser­viciile de securitate trebuie să apere societatea democratică, în timp ce majoritatea cetăţenilor stau în case și privesc la televizor ce se întâmplă pe străzile și în magazinele lor. Majoritatea cetăţenilor trebuie să iasă din case și să le arate teroriștilor că nu poate fi intimidată de ei.

Este exact ce s‑a întâmplat la Paris și în întreaga Franţă. Un număr uriaș de oameni, milioane de cetăţeni francezi, au ieșit pentru a manifesta pașnic împotriva terorismului și pentru revista satirică Charlie Hebdo.

Je suis Charlie. Această scurtă propoziţie prin care eu vine alături de ea/el va împinge, cu o forţă socială uimitoare, terorismul spre sfera cătușelor, a avocaţilor, a drepturilor condamnatului.

Au curs deja râuri de cerneală și s‑au făcut probabil milioane de comentarii în social‑media privind decimarea redacţiei Charlie Hebdo și evenimentele care au urmat, dar o secvenţă anume nu poate fi uitată. E o înregistrare scurtă, făcută în timp real, cu un poliţist căzut care întinde o mână rugătoare către un terorist și cu reacţia promptă, profesională a teroristului care îl lichidează. Acolo și în cele câteva secunde se cuprinde, după mine, întreaga tragedie: poliţistul căzut era musulman.

Totul se întâmpla într‑un Paris atât de divers etnic și de multicultural, într‑o societate atât de deschisă, de liberală, de atentă cu dreptul la diferenţă, într‑o Franţă atât de frumoasă prin egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa corpului de legi. Atunci, în acele secunde de­cisive, nici legea, nici credinţa n‑au mai contat. Poliţistul care apăra societatea a fost omorât cu sânge rece de către terorist.

Aș spune că prin aceasta cercul s‑a închis într‑un fel care face culpabile pledoariile sofistice ale unora, conform cărora ca­ricaturiștii omorâţi de la Charlie Hebdo își au partea lor de vină (!) și care face, de asemenea, ridi­cole încercările de ridiculizare a poliţiei și serviciilor speciale franceze. E destul de simplu să stai printre halbe de bere, la mii de kilometri distanţă, și să dai lecţii francezilor ca un Mitică atotștiutor, în marginalitatea lui. Dar mă tem că știinţa lui Mitică nu ne ajută aici prea mult.

Dacă meseria unui caricaturist este să deseneze și să satirizeze, dacă meseria unui poliţist este să împiedice în act încălcarea legii, care este meseria celor care, la Paris, au omorât, au luat ostatici, au furat mașini, au fugit după ce și‑au făcut treaba? Întrucât „credinţa” le‑am văzut‑o, în episodul cu poliţistul Ahmed Merabet, putem renunţa la grila de interpretare prin valori spirituale. A ucide în numele unei credinţe nu are mai mult sens pentru mine și pentru oamenii cu scaun la cap, dar are pentru cei din orizontul acelei credinţe, din nucleul ei dur și fundamentalist. Aici – vai! –, nici credinţă n‑a fost, fiindcă poliţistul musulman căzut la pământ putea fi lăsat acolo fără întoarcerea teroristului pentru rafala letală.

Prin urmare, vom fi obligaţi să acceptăm evidenţa: interpretarea acestei tragedii nu trebuie făcută nici prin diferenţe culturale, nici prin valori spirituale.

E vorba despre ceea ce vedem aproape zilnic: oameni de dife­rite etnii, cetăţenii, credinţe, categorii sociale și vârste sunt torturaţi, executaţi și masacraţi în Orient sau în Occident de către grupuri teroriste nereţinute de vreun scrupul și neintimidate de ceva.

Lor li se opune, simbolic, o societate deschisă, plurală, fie ea franceză, britanică, germană sau americană, în care lupta antiteroristă este legiferată și normată de coduri. Iată un lucru minunat, fiindcă la violenţă calculată nu se poate răspunde cu violenţă oarbă, iar poliţistul Ahmed Merabet nu ar fi avut libertatea teroristului de a trage o rafală într‑un om căzut la pământ. Dar iată, totodată, breșa prin care terorismul lovește atât de frecvent și atât de puternic în inima democraţiilor occidentale. „Breșa” este chiar democraţia, cu legi, cu reguli, cu norme și cu respectarea lor. Ea este enormă, întrucât fiecare are prezumţia de nevinovăţie și orice terorist este, până la actul de terorism, un cetăţean cu toate drepturile cetăţenești.

Astfel că pretinsele ofense aduse prin caricaturi de Charlie Hebdo sunt numai un pretext pentru legitimarea simbolică a terorismului hipercalculat, ra­ţional și rece, pragmatic în exploatarea posibilităţilor pe care o societate democratică le oferă oricui. Și nu doar poliţia și ser­viciile de securitate trebuie să apere societatea democratică, în timp ce majoritatea cetăţenilor stau în case și privesc la televizor ce se întâmplă pe străzile și în magazinele lor. Majoritatea cetăţenilor trebuie să iasă din case și să le arate teroriștilor că nu poate fi intimidată de ei.

Este exact ce s‑a întâmplat la Paris și în întreaga Franţă. Un număr uriaș de oameni, milioane de cetăţeni francezi, au ieșit pentru a manifesta pașnic împotriva terorismului și pentru revista satirică Charlie Hebdo.

Je suis Charlie. Această scurtă propoziţie prin care eu vine alături de ea/el va împinge, cu o forţă socială uimitoare, terorismul spre sfera cătușelor, a avocaţilor, a drepturilor condamnatului.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe