S de la Sturdza

Roxana Patraş Publicat la: 12-03-2015

Pe drumul ce leagă Romanul de Iași, la o distanţă de vreo trei poște (dacă le parcurgi cu diligenţa), se află Palatul Sturdza de la Miclăușeni. Numai călătorul fără metod, oprit aici din cine știe ce pricini nevolnice, poate dibui indicatorul așezat pieziș, ca o gazdă ce te primește cu spatele. Clădirea, pe vremuri un fel de pleasure mansion a Sturdzeștilor, stă cufundată în mantila unei vegetaţii încâlcite. Așa ar fi putut arăta și celebra casă Usher. Totuși, palatele de la Miclăușeni și Ruginoasa se numără printre puţinele clădiri din apropierea Iașului dispuse să‑și mai deschidă porţile pentru vizitatori.

Ajuns la Ruginoasa prin 1830, Costache Negruzzi remarca atmosfera demnă de pana unui Walter Scott, precum și – atenţie! – nepăsarea vechilor familii boierești faţă de fixarea identităţii lor în semne heraldice. Dar lucrurile nu vor rămâne mult timp așa. Pe fondul radicalizării reformelor sociale din a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, vechea boierime este cuprinsă de morbul melancholiei, întocmai ca în poveștile unei Ann Radcliffe. Cantacuzinii, Sturdzeștii, Ghicu­leștii, Moruzeștii și toţi ceilalţi boieri încearcă să iasă din adevărul atestat al cronicilor indigene, extinzând – fantezist și cu îndrăzneală protocronistă – terminaţiile propriilor arbori genealogici. Și George A. Sturdza, ctitorul monumentului de la Miclăușeni (realizat după 1880), va reveni asupra poveștii propriei familii și o va afișa, cu toată pompa și ostentaţia cifrului, în tencuiala zidurilor.

Dezlegarea tainelor merită toată osteneala, așa cum ne dovedește excelentul studiu Heraldica Palatului Sturdza de la Miclăușeni (Doxologia, Iași, 2014), semnat de profesorul ieșean Sorin Iftimi. Alături de informaţia bogată, volumul are virtutea de a dezvălui nunta chymică dintre adevăr și ficţiune în istoria stemelor nobiliare românești. Către 1840, îi descoperim pe logofătul Grigore Sturdza și pe fiul său Mihail cum falsifică memoria clanului, alegându‑și strămoșii după bunul plac. Dar moda înrudirii cu nobilii maghiari din familia Thurzó expiră în curând, căci soţia vistiernicului Alecu Sturdza (născută Ghica‑Comănești) nu se mulţumește numai cu titlul de „contesă de Turzó‑Sturdza”. Spre sfârșitul secolului al XIX‑lea, Octav George Lecca impune o altă modă genealogică, nu neapărat mai veche, ci mai roman­ţioasă. Nu întâmplător, autorul Pajerelor, Mateiu Caragiale, se numără printre ucenicii istoricului. Sturdzeștii s‑ar trage, crede Lecca, dintr‑un cavaler ioanit, înmormântat în insula Rhodos, ceea ce ar justifica și datele inserate în deviza de pe sigiliul de la intrare: „Utroque 1204 Clarescere 1689 Pulchrum 1879” („Strălucește pretutindeni în mod deosebit”). Despre vechea stemă cu șarpele încolăcit pe o cruce latină, datată în 1615 și stilizată apoi în monogramul familiei, Sorin Iftimi crede că ar reproduce imaginea unor monede‑talisman (pestthalerii) de pe vremea ciumei. Cealaltă stemă, mai nouă, e dobândită de Ilie Sturdza, personaj extrem de interesant, care fuge de scaunul domnesc și se refugiază peste munţi sub protectoratul lui Mihail Apaffy. De acolo se întoarce cu o diplomă de recunoaștere a nobilităţii, datată 1679, și cu un frumos blazon închipuind un leu cu spada înfășurată în ramuri de măslin. Foarte interesant este că cei doi domni ridicaţi din neamul Sturdzeștilor ignoră blazonul mai vechi al familiei (cel cu șarpele), preferând să folosească leul, simbol mai comun al regalităţii. În curând, cele două blazoane vor fuziona, întrucât ramura de măslin încolăcită în jurul sabiei leului din noul blazon se va transforma în șarpele vechilor sigilii.

Prinsă în cadrele stemelor heraldice, istoria familiei se oprește în câteva puncte esen­ţiale: alianţele fiicelor lui Alecu Sturdza (Elena, Zoe și Ruxandra) cu neamuri la fel de înalte (Suţu și Balș) și alianţele fiilor aceluiași ambiţios boier (Dimitrie, George) cu fiicele unor Cantacuzini și Ghiculești. Căsătoriile inter pares se completează cu o serie de matrimonii politice: fiul liderului liberal D.A. Sturdza se căsătorește cu fiica liderului politic junimist P.P. Carp, iar nepoata lui D.A. Sturdza se căsătorește cu unul dintre fii Nababului.

Ipotezele studiului semnat de Sorin Iftimi se nuanţează în vecinătatea ilustraţiilor extrem de provocatoare. Astfel, putem observa cum leul cruciat se pres­chimbă în leul barochizat, întors nefiresc, al cópiilor unor documente pierdute sau inexistente. Atenţie! Din S‑ul sturdzesc se poate ivi oricând un șarpe veninos sau tămăduitor. Dincolo de cazna încifrării, vom descoperi că stricta gramatică a semnelor heraldice nu a putut împiedica exprimarea umorilor posesorilor de blazon: chiar dacă pot sta pe două pagini învecinate, între leii napoleonieni, scrutând viitorul, comandaţi de domnitorul Mihail Sturdza pentru obeliscul din Parcul Copou, și acel leu doborât parcă de propria spadă, întors spre trecut, comandat de George A. Sturdza pentru monumentul său funerar, stau 50 de ani de profundă melancholie.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe