Acasă, în Occident

Lucian Dîrdală Publicat la: 12-03-2015

În precedentul număr al revistei, bilanţul evenimentelor internaţionale din anul recent încheiat se concentra, în mare măsură, asupra violenţei teroriste, în particular asupra celei inspirate de fundamentalismul islamic. Iată că acest text, finalizat la scurt timp după încheierea crizei din Franţa – actul terorist de la sediul Charlie Hebdo și cele ce i‑au urmat –, trebuie să pornească din același punct.

Foarte probabil, cei mai mulţi dintre cititorii acestei pagini au avut deja acces la noi informaţii despre teroriști și despre modul în care s‑au derulat evenimentele din zilele de 7‑9 ianuarie, precum și la analize pertinente asupra contextului și semnificaţiei lor. Nu pot

decât să‑mi exprim speranţa că nu se va ajunge la o multiplicare și la o escaladare a violenţei în Paris și în alte puncte din Franţa și din lumea occidentală. În cele ce urmează, voi încerca să‑mi exprim gândurile într‑o manieră concisă, fără a intra în subiecte colaterale.

Nu există, cred, șanse de a elimina predispoziţiile noastre filosofice și ideologice dintr‑un discurs de acest tip. Împărtășesc multe dintre asumpţiile, speranţele și prejudecăţile vechilor whig anglo‑saxoni, în sensul că omul își poate găsi calea spre o viaţă liberă, decentă și demnă într‑o comunitate bazată pe drepturile individuale, înzestrată cu instituţii politice democra­tice (sunt, astăzi, singurele legitime), întărite și totodată cenzurate de rule of law.

Singurele limitări ale exerciţiului drep­tului la liberă exprimare pe care le accept ţin de îndemnul la ură și violenţă sau de apologia acestora. De asemenea, susţin sancţionarea celor care neagă sau ches­tionează cu rea‑credinţă existenţa Holocaustului și cred că aș accepta, în ţara mea, o reglementare similară și în privinţa crimelor regimurilor comuniste. Deși sunt credincios ortodox, mă opun categoric incriminării blasfemiei: bunul‑simţ al societăţii, nu legea statului trebuie să protejeze sentimentele religioase.

Nu sunt un admirator al stilului șocant pe care l‑au ales uneori caricaturiștii și ceilalţi membri ai redacţiei Charlie Hebdo pentru a‑și enunţa opiniile, dar dreptul la liberă exprimare este fundamental. Aș susţine această idee și în cazul ipotetic în care o publicaţie similară ar apărea în România, deși nu m‑aș număra printre cumpărătorii ei. Cei de la Charlie Hebdo sunt victime ale violenţei teroriste, nu ei trebuie supuși judecăţii publice.

Dacă vorbim despre vinovaţi, trebuie să avem curajul de a‑i defini. E vorba despre cetăţeni francezi pe care etnia și mai ales religia i‑au încadrat în subculturi ostile valorilor și stilului de viaţă occidental. Dacă guvernul francez nu acceptă existenţa oficială a comunităţilor definite etnolingvistic sau religios, nu înseamnă că ele nu există. Iar dacă liderii acestor comunităţi informale exprimă mereu respect faţă de valorile Republicii, nu înseamnă că el este împărtășit de toţi membrii lor. Și, în orice caz, respectul fără asumare este fragil.

Asumarea unor valori nu poate avea loc decât dacă individul participă cu bună‑credinţă la marea conversaţie (mereu condamnată la imperfecţiune) a societăţii. Purtând‑o, căutăm și valori materiale, dar și satisfacţii de altă natură: libertate și demnitate, acces la adevăr și frumuseţe, șansa de a participa la guvernarea cetăţii, o ordine echitabilă și așa mai departe. Astfel ne definim un „acasă” politic.

Pentru teroriștii din Paris – și, din păcate, pentru mulţi arabo‑musulmani din Occident –, acest „acasă” nu există, iar contextul internaţional și politica externă a ţărilor lor vor continua să favorizeze conflictele de loialităţi. Autosegregarea va continua să accentueze frustrările și va conduce probabil la radicalizarea unor noi generaţii.

Nu cred că ordinea politică occidentală are resurse pentru a preveni aceste ameninţări. Comunităţile politice naţionale nu se mai sprijină pe credinţe comune: nici religia, nici drepturile omului, nici statul social, nici alte asemenea mari proiecte nu ne mai pot lega unii de alţii – cu atât mai puţin să‑i integrăm pe cei ce (încă) nu consideră aceste locuri „acasă”. O veritabilă comunitate politică europeană pare nu doar îndepărtată, ci și tot mai lipsită de conţinut.

Trebuie așadar să ne obișnuim cu ideea că marea conversaţie s‑a fragmentat într‑o cacofonie. Ideal ar fi ca peste tot în Europa cei care preţuiesc drepturile – indiferent de etnie, rasă, limbă și religie – să stea suficient de aproape încât să se audă unii pe alţii și să poată acţiona concertat. Și să se poată apăra politic de cei în mintea cărora Occidentul nu e „acasă” tocmai pentru că rămâne atașat de aceste drepturi.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe