Franţa, libertatea şi extremismul islamic

Bogdan Călinescu Publicat la: 12-03-2015

În eseul Comment les démocraties finissent, Jean‑François Revel scrie că nu crede că există un „islam moderat”, pentru că nu l‑a văzut niciodată, în nici o ţară. Există, desigur, diferite tipuri de islam, cum este cazul în ţările din fosta Iugoslavie, unde musulmanii sunt foarte discreţi. Însă religia islamică este, din păcate, incompatibilă cu formele occidentale moderne. Ori o abandonezi și devii un occidental, ori continui să‑i urmezi preceptele și tabuurile.

Avem de‑a face cu o religie ce se consideră superioară legilor și drepturilor omului. Aceste aspecte au fost excelent tratate de Ibn Warraq în lucrarea sa Pourquoi je ne suis pas musulman.

În același timp, au existat și semne pozitive. „Primăvara arabă”, cu revoltele tinerilor, într‑un context economic catastrofal, a demonstrat că există o aspiraţie pentru libertate la o parte din populaţie. Din acest punct de vedere, Tunisia e un laborator interesant. Turcia se zbate la rândul ei între aspiraţia occidentală a tineretului și islamismul populaţiei mai în vârstă. S‑a uitat, însă, că au fost alegeri democratice în Afganistan, Irak sau Kuweit. Însă această aspiraţie e incompatibilă cu religia musulmană și organizarea tribală a acestor societăţi.

Atentatele din ianuarie de la Paris le‑au reamintit francezilor că problema islamismului nu e o glumă macabră. În privinţa imigraţiei și a fenomenului isla­mist din Franţa, corectitudinea politică a fost extrem de prezentă. În ultimii 20 de ani, se pot distinge trei perioade. Până la alegerile din aprilie 2002, când candidatul extremei drepte, Jean‑Marie Le Pen, a ajuns în turul doi în locul candidatului socialist, s‑a negat practic problema imigraţiei și a pericolului islamist. Atunci când se punea problema integrării populaţiei musulmane pe un platou de televiziune sau la radio, erai imediat pus la punct și acuzat că ești „agent de extremă dreaptă”. Între 2002 și 2007 a început să se vorbească deschis și s‑a acordat mai multă atenţie faptului că există în Franţa o categorie de imigranţi care nu s‑au integrat. După 2007 și victoria lui Nicolas Sarkozy la alegeri, subiectul nu a mai fost considerat tabu, iar electoratul Frontului Naţional (extrema dreaptă) a devenit frecventabil. Sfârșitul corectitudinii politice a contribuit, de altfel, la prăbu­șirea Frontului Naţional în Franţa, unde a pierdut, în doi ani, jumătate din electorat. Din păcate, eșecul lui Sarkozy și întoarcerea stângii la putere au revigorat corectitudinea politică franceză. Problemele din periferiile Parisului sau ale altor orașe au fost din nou negate și s‑a revenit la metode vechi, cu zeci de miliarde de euro aruncaţi pe fereastră pentru „politica orașului”. Aș adăuga și „corectitudi­nea politică” a unor intelectuali precum demograful Emmanuel Todd, care a negat, într‑o carte de la începutul anilor 2000, problema islamismului în lume (și în Franţa), pe care îl considera o „fantasmă americană”. Evenimentele din Franţa ne demonstrează că mulţi s‑au înșelat.

Oare politicienii au învăţat lecţia și au înţeles că Franţa e ameninţată de totalitarismul verde? Primele reacţii după atentate mă fac să fiu circumspect. Franţa laică și republicană este formula pe care o aud până la saţietate. În primul rând, cuvântul republică nu‑mi spune nimic. Și URSS era o republică, și România lui Ceaușescu, și Iranul islamist. Iar laicitatea e o formă de incultură crasă. S‑a ajuns până la inter­zicerea scenelor Nativităţii de Crăciun în școli și la primării, ceea ce înseamnă negarea istoriei creștine a Franţei! Cred, dimpotrivă, că ar fi necesară mai multă religie catolică, tocmai pentru ca tinerii să fie atrași în biserici. Sunt total de acord și cu celelalte religii, cu condiţia să fie practicate în moschei sau acasă, nu pe stradă.

După fiecare tragedie se organizează un „marș al tăcerii”, un spectacol sinistru. După atacul terorist de la Paris au fost astfel de marșuri în toată Franţa și s‑au făcut declaraţii pompoase referitoare la „solidaritatea naţională”. Vă închipuiţi cum se prăpădesc de râs teroriștii. Nu marșurile și „solidaritatea republicană” îi vor opri, ci lupta împotriva terorismului. Trebuie să se înţeleagă că Occidentul e în război de câţiva ani buni și că acesta va fi lung. Nu e vorba despre un „conflict al civilizaţiilor”. Noi suntem o civilizaţie, dar ceilalţi sunt niște barbari ce vor să ne distrugă și să ne supună.

Într‑un articol pe care l‑am publicat la sfârșitul lui decembrie în Le Figaro, am denunţat eșecul statului francez în privin­ţa integrării tinerilor și am propus sfârșitul asistenţiatului. De ani de zile acești tineri sunt consideraţi „victime ale societăţii”, și nu ale incapacităţii lor de a se adapta. O parte din acest tineret se complace în postura de victimă și nu face nici un efort pentru a reuși prin muncă sau studii. Trebuie menţionat că pericolul islamist vine din partea tineretului musul­man din Franţa, și nu a celor mai în vârstă, care au ajuns aici în anii ’60‑’70 și au fost nevoiţi să muncească pentru a putea rămâne în Franţa (a existat un caz celebru, al algerianului ce s‑a sinucis aruncându‑se în canalul Saint Martin din cauză că, nemaiavând contract de muncă, era obligat să se întoarcă în Algeria!). Mulţi dintre acești musulmani mai vârstnici fac parte din electoratul Frontului Naţional, pentru că sunt exasperaţi de neputinţa și eșecul clasei politice franceze. Oricum, probabil că, din păcate, Franţa va avea încă mult de plătit din cauza unor lideri inconștienţi.

(Fragmente din acest text au apărut sub formă de interviu pe site‑ul www.lapunkt.ro, în 9 ianuarie 2015)

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral