Arta, între procreare şi receptare

Lavinia Maria Pruteanu Publicat la: 12-03-2015

Din perspectivă psihologică, apelând la teoriile freudiene, produsul artistic se înfăţișează ca o alegorie a refuzului limitelor, ca o formulă a libertăţii, de devansare a convenţiilor, învecinând arta cu perversiunea, ca o eschivare parţială de sub principiul realităţii, care este definit de Freud prin utilitate. Astfel, Eul introiectează (termen introdus de S. Ferenczi, preluat și de Freud) sursele de plăcere proiectând spre exterior ceea ce în interior îi produce neplăcere.

Introiecţia, ca mecanism psihologic, apare deci atunci când individul asimilează și adoptă un fapt exterior, consi­derând că îi aparţine, având menirea de apărare împotriva angoasei, dar și de intensificare a funcţiilor psihice, de asimilare a cât mai multor realităţi exterioare pentru a rezista frustrării. Introiecţia, vizând asimilarea aspectelor pozitive din exterior, este opozabilă proiecţiei, care presupune exteriorizarea de către individ a aspectelor negative.

Tot de la Freud folosim cuplul de termeni intricare‑dezintricare pentru identificarea relaţiei dintre Eros și Thanatos (teoria pulsiunilor de viaţă și a pulsiunilor de moarte), care, în interpretarea lui J. Laplanche și J.‑B. Pontalis, desemnează amestecul în dimensiuni fluctuante al celor două pulsiuni în manifestările psihice și, respectiv, procesul prin care cele două pulsiuni revin la scopurile lor. Menirea artei, interpretată în cheia sprijinului pulsiunii de viaţă, poate să încorporeze în formele sale de expresie răul, urâ­tul, negativul, care în acest algoritm reprezintă pulsiunile distruc­tive, artistul metamorfozând astfel frustrările exterioare și investind narcisic produsul artistic. Mitul lui Pygmalion (expresiv întrupat de G.B. Show în My fair lady) este o bună trimitere la ideea că arta reprezintă astfel forma de autoerotism ce plasează artistul în relaţie cu sine însuși. Însă această dinamică pulsională implică suferinţa artistului, investiţia narcisică îndrumând Eul spre impulsurile distructive. Cu cât fău­ritorul de artă este mai acaparat de pulsi­unile morţii, cu atât mai mult obiectul creat este invadat de pulsiunile vieţii. Se eviden­ţia­ză astfel ideea că arta reprezintă o bună garanţie în faţa morţii. Efemerităţii existenţei fizice a artistului i se opune eternitatea operei artistice, creatorul „diluând” astfel, cumva, angoasa faţă de moarte.

Din această perspectivă, îl putem considera pe creator ca fiind privilegiat, creaţia sa având deseori valoare de catharsis. Dar cum se plasează în această construcţie consumatorul, receptorul de artă? În situaţia în care există o relaţie de interdependenţă (dar care, evident, nu este obligatorie), consumatorul de artă are un rol (aparent) pasiv, în sensul în care este pus în faţa faptului împlinit, în speţă, a operei desăvârșite. Dacă putem presupune că artistul are toată libertatea de exprimare, receptarea de către consumator poate cunoaște importante limitări, printre care cele ale lipsei de comprehensiune cognitivă și/sau emoţională ori poate inabilitatea transcenderii epocii sau a curentului cultural.

Maria Anna Potocka, critic și curator de artă, consideră că în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea s‑a produs o „sciziune manifestă între deschiderea receptorului faţă de artă și înfăţișarea artei”, identificând câteva prejudecăţi, convingeri ce îi obturează receptorului calea spre artă. Astfel, autoarea lucrării Este doar artă (2008) semnalează, printre altele, rezistenţa la schimbare a receptorului, dezacordul pentru diversitatea mijloacelor uzitate de arta contemporană, fiindu‑i mult mai facilă exprimarea ar­tistică tradiţională. Se simte și o ironie a autoarei în privinţa abilităţii publicului receptor de a defini doar negativ produsul artistic, în lipsa capacităţii de a furniza definiţii pozitive…

O altă prejudecată o reprezintă convingerea receptorului că arta și mai cu seamă creatorul de artă aspiră către comunicare, or, așa cum știm, această interpretare contravine decriptării psihanaliștilor. În opinia M.A. Potocka, a face artă de dragul câștigării receptorului (pe care, de altfel, creatorul de artă nu ar trebui să fie preocupat să‑l cunoască) compromite sau artificializează opera. Dar cum iese receptorul din impasul creat prin neînţelegerea operei? Răspunsul pare foarte simplu și totuși deseori ocolit cu obstinaţie: educaţia estetică (formală, informală, nonformală…) și pregătirea interioară, psihică pentru captarea actului artistic. Pro­dusul artistic nu este doar un furnizor de plăcere, ci de cele mai multe ori chiar opusul acesteia, la zămislirea lui concurând atâtea emoţii, trăiri, afecte profunde, deseori neconsonante cu fericirea!

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe