Cine mai citeşte (cărţi)?

Dan Pavel Publicat la: 12-03-2015

Studenţi care nu studiază, muncitori care nu muncesc, intelectuali care nu gândesc (și care nu au avut în viaţa lor o idee originală), ţărani care nu fac agricultură, politicieni care nu știu politică, cetăţeni care nu participă la viaţa cetăţii, ziariști care nu răspund niciodată la întrebările de bază ale profesiei lor (5 W & H), poliţiști care nu îi apară pe cetăţeni, copii care nu se joacă, funcţionari care nu funcţionează – aș putea să continui la nesfârșit descrierea lumii în care trăim. Există nenumărate excepţii sau comportamente diferite, chiar și în „statele eșuate”, însă trebuie reţinută o regulă: lucrurile merg prost în societăţile unde nenumăraţi oameni nu își fac meseriile sau nu își joacă rolurile (sociale). În rândurile care urmează mă voi referi doar la cei care aleg sau nu să citească.

Sunt un admirator al lui Allan Bloom (și al maestrului său Leo Strauss). Ambii sunt personaje în romanul („cu cheie”) Ravelstein al lui Saul Bellow. Ceea ce-i leagă este obsesia comună că trăiesc într-o lume în care oamenii devin tot mai proști, deoarece nu mai citesc/studiază marile cărţi ale umanităţii. Dacă citești printre rânduri The Closing of the American Mind, înţelegi că fenomenul „îngustării minţii” indivizilor și colectivităţilor se petrece pretutindeni, nu doar în America. Prăbușirea comunismului a înlăturat obstacolele care îngreunau accesul la informaţie, cunoaștere, înţelegere. Cu toate acestea, după spălarea pe creier a generaţiilor care au trăit în totalitarism, asistăm uimiţi la spălarea pe creier a multora dintre cei care aparţin generaţiilor libere. Cum ar spune Lovinescu, trăim în deplin sincronism, pentru că este un fenomen globalizat.

Ca și în domeniul economic însă, unde asistăm la radicali­zarea inegalităţii (despre care scrie memorabil Stiglitz), și în domeniul intelectual se creează noi inegalităţi. Ele sunt însă opţionale și voluntare. Simultan cu „închiderea” minţii se produce și o spectaculoasă „deschidere” a minţii. Trăiesc între tineri, alături de studenţii și copiii mei, iar de câţiva ani asist la modul tot mai rapid în care se produc diferenţierile în cadrul acelorași clase, școli, orașe, facultăţi și generaţii. Toţi tinerii sunt navigatori pe internet. De acolo își iau de regulă tot ce este bun/rău. De acum vezi însă cum viitoarele elite intelectuale se orientează către bibliotecile virtuale tot mai bogate, site-urile marilor domenii știinţifice, tehnologice, culturale, marile universităţi ale lumii, piaţa muncii intelectuale bine plătite din Occident și din alte părţi. Acești tineri citesc tot ce au nevoie și încă pe deasupra: cărţi, studii, articole de specialitate, rapoarte, probleme. Exigen­ţele celor mai competitive dome­nii se vor baza mereu pe lectură și studiu. Cei care nu citesc sunt proștii, cei care nu studiază permanent sunt necompetitivii, care se marginalizează singuri, chiar dacă obţin diplome pseudouniversitare.

De peste jumătate de secol, profeţi postmoderni au prevestit „moartea cărţii”. Cam la trei-patru ani, sunt contraziși. Câteva exemple merită menţionate. Cea mai populară moderatoare TV din America, Oprah Winfrey, a sprijinit vreme de câţiva ani o serie de cărţi și autori remar­cabili, iar succesul la publicul larg a fost șocant. Anul trecut, Martin Scorsese a făcut un film despre cea mai prestigioasă revistă din lume dedicată cărţilor, The New York Review of Books, care a împlinit o jumătate de secol și prosperă. Recent, fondatorul Facebook, Mark Zuckerberg (care și-a conceput inovaţia pe când era student la Harvard, unde se cam citește), a anunţat că ambiţia sa pentru 2015 este să citească o carte la fiecare două săptămâni. Mai mult, în cadrul unui club al cărţilor, el va deschide un dialog cu utilizatorii Facebook despre cărţile respective.

Lumea cărţilor a devenit cea mai populată democraţie liberală a planetei. În mod democratic, accesul este egal, pentru toţi, și a devenit tot mai simplu. Opţiunea de a citi sau nu cărţi este însă o libertate individuală, pe care fiecare și-o exercită după cum îl duce capul. În afară de obligativitatea de a-i învăţa pe cei mici să scrie, să citească, să socotească, nu ar mai trebui să ne îngrijoreze câţi citesc cărţi, învaţă limbi străine și/sau manevrează computerul. Așa cum avertiza Socrate încă din Antichitate, singurul risc este ca preponderenţa proștilor să încline mereu balanţa democraţiei în direcţia greșită.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe