Pistruii şi lagărul nazist de concentrare

Cătălin Mihuleac Publicat la: 12-03-2015

Cu trei ani în urmă, l‑am vizitat acasă pe Ioan Gottlieb, renumitul profesor de fizică de la Universitatea „Cuza”. Știam despre el atât cât îmi oferise presa: că era un evreu care supravieţuise lagărelor naziste.

Recunosc că mi‑am pregătit minuţios vizita. Și, cum nu avea sens să zvârl banii pe flori sau pe alte nimicuri, m‑am oprit la un cadou mai potrivit pentru o persoană exigentă: o butelcă pântecoasă de Unicum, băutura tradiţională maghiară.

Intenţia mea, dezvăluită cu sinceritate, era să scriu o povestire despre omul mititeluţ, care își prăpădise în lagăr familia, sănătatea și ultimele extensii ale copilăriei. Mi‑am dat seama repede că nu‑i făcea plăcere să se reîntoarcă în trecut. L‑am înţeles. Dar, pentru mine, era dispus la o excepţie. Am înţeles și asta.

Nu avea har de povestitor sau poate că nu‑și permitea să aibă. Mi‑am dat astfel seama de ce reportajele care îl avuseseră ca subiect în ziare erau împrejmuite cu un fel de sârmă ghimpată.

Tactica mea era însă mai umană decât a unui reporter. Dacă povestirea mea despre el n‑o să se lase scrisă, atunci n‑o s‑o scriu și basta! Drept pentru care nici nu mi‑am dat seama când s‑au dus ceasurile petrecute împreună. De câteva ori, când încercam să‑l descos la încheieturi nepotrivite, îmi vâra în ochi chelia, care îi slujea de aură. De sub halatul său larg, răzbătea – creând un notabil efect sonor – un „bâldâbâc” plin de mister.

Pricepându‑mi mirarea, profesorul mi‑a elucidat taina „bâldâbâcului”. Era emis de o sondă, amplasată pentru a‑i corecta insuficienţa renală, una dintre multele amintiri cu care se alesese din lagăr. Din care avea să i se tragă și moartea, nu peste mult timp.

Ioan Gottlieb avea 15 ani și locuia în Baia Mare, când trupele naziste au invadat Ungaria, la care Transilvania fusese alipită. În mai 1944, împreună cu familia, a fost mutat în ghetoul improvizat într‑o fabrică de cărămizi părăsită, de la marginea orașului.

Era avanpremiera deportării. Evreii știau ce urmează, știau și cum urmează. Câţiva s‑au sinucis. Alţii au ales să se bucure de ultimele firimituri de viaţă. Acolo, în ghetou, doi prieteni de‑ai familiei Gottlieb s‑au îndrăgostit și s‑au căsătorit.

Tot în ghetoul păzit strașnic de trupele SS‑iste, o fetiţă incredibil de pistruiată s‑a amo­rezat de frumușelul Gottlieb. Se întâlneau într‑un ungher și se strângeau în braţe. La mai mult nu se încumetau. De fapt, el era cel reti­cent, deoarece considera că fata avea prea mulţi pistrui pentru a putea fi iubită până la capăt, în caz că iubirea are un capăt.

Să nu se creadă că ideile preconcepute aparţin doar persoanelor mature. Cele ale tânărului Ioan Gottlieb se învârteau în jurul pistruilor. Când ea dădea să îl sărute, el rotea agil capul. Pistruii îl ţineau la distanţă. O distanţă nu prea mare, totuși, pentru că și el era conștient că mergea unde mergea și îl aștepta ce îl aștepta.

Aproape o lună a durat romanţa lor, subminată de pre­zenţa pistruilor. Băiatul a mai văzut‑o pe fetiţă în drumul spre lagăr, când trenul a făcut o oprire în câmp. Tatăl fetei a adus‑o la vagonul lui și i‑a lăsat câteva minute singuri.

La Auschwitz, trenul cu prizonieri a ajuns la două noaptea. Pe platou, s‑a făcut selecţia știută. Cu o mișcare înmănușată de deget, doctorul Mengele i‑a trimis pe bunicii săi la gazare.

— Domnule profesor, sunteţi sigur că acela era Mengele?

— Domnule, nu mi s‑a prezentat. Dar deţinuţii mai vechi mi‑au confirmat că el era.

De la Auschwitz, a fost trimis la Melk, o secţie a temutului Mauthausen. Ziua, puștiul Gottlieb a căpătat un ciocan pneu­matic în mâna sa, concepută pen­tru stilou. Noaptea, a devenit un privitor înrăit la stele.

Era vrăjit de lumina astrelor, de libertatea lor, de forţa lor. Dar nu era o contemplare pasivă. Ci o invocaţie vizuală, o rugăciune rostită cu ochii. Noaptea, când ceilalţi dormeau sau mureau, el – ateu încă de pe atunci – se ruga la Cosmos, să îl absoarbă în pacea lui infinită. Era modul său de a se elibera, de a evada fără să‑l curenteze gardul electrificat.

Ascultând toate acestea, mi‑am dat seama că profesorul de fizică era un poet. În drum spre ușă, când aura i se tuflise ca o bască melancolică, l‑am întrebat:

— Domnule profesor, încerc să înţeleg condiţiile de lagăr. Totuși, nu v‑aţi plictisit de privit la stele?

L‑am făcut oleacă marţ. Nu se aștepta la întrebarea mea.

— Domnule, poate că n‑ar trebui să‑ţi spun. Dar, în fiecare stea de pe cer, vedeam un pistrui de‑al fetei de care nu știusem să mă bucur.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe