Politică şi servicii secrete

Sorin Bocancea Publicat la: 12-03-2015

Ieșiţi dintr-o societate în care Securitatea era înfricoșătorul instrument al puterii politice, românii percep și în prezent serviciile secrete ca pe niște deţinătoare ale unor puteri nelimitate, orice acţiune publică relevantă sau ieșită din comun fiind pusă pe seama lor. Și în disputele politice, s-a invocat în mod frecvent implicarea serviciilor secrete în jocurile ce ar trebui să fie doar ale politicienilor. Actuala campanie de rezolvare a unor dosare ce așteptau de multă vreme în fișetele procurorilor și demisia directorului celui mai important serviciu de informaţii au adus în spaţiul public acuzaţii grave la adresa unor oameni din servicii, ce dau naștere la o serie de întrebări. Cât de mult au influenţat și influenţează jocul politic serviciile secrete? Asistăm la un război deschis între politicieni și servicii sau la operaţiuni controlate ale acestora? Ce este de așteptat de la aceste mișcări: o consolidare a poziţiei serviciilor secrete în societate sau întărirea controlului instituţiilor politice asupra acestora?

 

Dan Turturică

E bine

Faptele descrise de procurorii DNA și acuzaţiile lansate de Elena Udrea în ultimele zile par desprinse dintr-un scenariu scris de mâna propagandiștilor lui Dan Voiculescu. Instituţii și oameni atacaţi ani de zile și seară de seară de Antena 3, pe motiv că ar face parte din „sistemul mafiot al lui Traian Băsescu”, le confirmă azi, cu lux de amănunte, acuzaţiile de corupţie și teoriile conspiraţioniste. Iar viaţa bate, din nou, filmul!

Unele detalii ale implicării Elenei Udrea în afaceri oneroase, așa cum sunt ele prezentate acum de anchetatori, dovedesc că imaginaţia celor care s-au străduit de-a lungul timpului să o portretizeze drept capul „mafiei prezidenţiale” a avut totuși niște limite. După cum acuzaţiile aduse de Elena Udrea celor doi șefi ai Serviciului Român de Informaţii din mandatul prezidenţial al lui Traian Băsescu sunt mult mai grave decât tot ce au spus vreodată teleinchizitorii plătiţi să îi calomnieze pe cei ce au avut vreo contribuţie la condamnarea șefului lor.

Nici măcar celor mai zeloși propagandiști ai lui Voiculescu nu le-a trecut prin cap să îl acuze pe generalul Florian Coldea că i-a cerut 500 000 de euro lui Dorin Cocoș pentru a-i finanţa televiziunea lui Sebastian Ghiţă. Sau că ar fi blocat difuzarea unei dezvăluiri compromiţătoare despre implicarea lui Vasile Blaga în dosarul Microsoft. Sau că unul dintre cei mai controversaţi oameni de afaceri, astăzi arestat și acuzat de corupţie, a avut repetate întâlniri de taină la sediul SRI cu șefii serviciului.

Pentru cei convinși că, în anii cât Traian Băsescu a fost președinte, justiţia a cunoscut o transformare radicală, benefică și că nivelul ridicat al colaborării serviciilor de informaţii cu partenerii din NATO este un semn cert al reformării lor profunde în ultimii zece ani, este irelevant ce a spus sau spune Antena 3 în aceste zile, dacă jubilează sau dacă mai degrabă par încurcaţi de noul context, care le cam dă peste cap planurile de supravieţuire.

Foarte relevante însă sunt alte întrebări, care forează în paradoxul creat de atacurile încrucișate din ultima vreme: Cum a fost posibil totuși ca președintele care ne-a redat speranţa în justiţie să aibă drept principal colaborator un om acuzat nu doar de fapte de corupţie, dar și că a întreţinut o relaţie de prietenie cu un procuror-șef, menită să blocheze bunul mers al justiţiei? Este ceva adevărat din dezvăluirile celui mai apropiat colaborator al lui Traian Băsescu referitor la relaţia unor șefi ai SRI cu oameni de afaceri corupţi și cu politicieni? Ceea ce noi am aplaudat în ultimii ani, rezultatele mult așteptate ale unei mult întârziate campanii anticorupţie și reformarea serviciilor, a fost o gigantică farsă?

La primele două întrebări este inutil să încercăm să găsim un răspuns până ce procurorii, SRI și chiar fostul președinte nu își vor fi spus cuvântul final. Dar la ultima se poate răspunde, iar răspunsul este un categoric nu. Mai mult, scandalul care zgâlţâie astăzi politica, justiţia și serviciile ar putea avea urmări benefice. Ar putea marca încheierea perioadei imunităţilor, o etapă în care s-a făcut justiţie, dar în care unii oameni au fost totuși protejaţi, iar alţii au plătit mai mult decât ceilalţi pentru fapte similare.

 

Ovidiu Nahoi

Vechea poveste a Partidului şi a Securităţii. Acum în varianta 2.0

Dacă există un păcat fundamental în relaţia dintre politic și servicii, atunci acesta ar trebui căutat departe în timp, undeva în perioada ceaușismului târziu. E vorba despre răspunsul, niciodată dat în mod tranșant, la întrebarea dacă Partidul controla Securitatea sau invers.

Oficial, partidul era „forţa politică conducătoare”, deci se presupune că exercita controlul asupra Securităţii. Impresia în societate era însă alta. În toamna anului 1989, când dictaturile comuniste din Est se prăbușeau una câte una, în organizaţiile Partidului Comunist Român (cu circa 4 milioane de membri!) nu s-a înregistrat vreun act notabil de opoziţie faţă de reconfirmarea lui Nicolae Ceaușescu în funcţia de secretar general.

Să fi fost respectul faţă de Partid? Greu de crezut, într-o perioadă când foarte puţini mai credeau în idealurile Partidului, iar calitatea de membru însemna doar un pașaport obligatoriu pentru avansarea în cariera profesională. Să fi fost teama faţă de pierderea funcţiilor și/sau a anumitor privilegii? Dar prea puţini dintre cei 4 milioane de membri se bucurau de privilegii în adevăratul sens al cuvântului.

În realitate, explicaţia tăcerii Partidului în 1989 trebuie căutată mai curând în frica primară faţă de represiunea Securităţii. Mai tineri, socotindu-se mai „școliţi” și într-un anumit sens mai sofisticaţi, securiștii nutreau, în general, un dispreţ superior faţă de activiștii cenușii ai Partidului. Încetul cu încetul, Securitatea se dezideologiza, pe măsură ce viziunea Partidului se îngusta. Ceea ce nu înseamnă că, odată cu dezideologizarea, Securitatea și-a pierdut ceva din caracterul ei represiv.

Legenda spune că prăbușirea regimului nu ar fi fost posibilă fără aportul determinant al Securităţii. Un lucru e însă cert: în conștiinţa publică, Securitatea a supravieţuit mai ceva decât Partidul, chit că un număr mare de activiști PCR din linia a doua sau a treia și-au găsit repede adăpost în FSN.

Dar multe dintre marile afaceri dubioase ale perioadei anilor ’90, de la devalizări de bănci la privatizări frauduloase, și multe dintre averile crescute peste noapte au purtat și mai poartă amprenta inconfundabilă a Securităţii. Chiar dacă asta nu place serviciilor statului democratic, în mentalul colectiv, umbra vechii Securităţi planează încă asupra lor. Până la urmă, acuzaţiile lansate în ultima perioadă în spaţiul public ar trebui să aibă ca efect creșterea transparenţei și mai ales întărirea controlului democratic asupra serviciilor. Căci, dacă încă ne mai întrebăm cine pe cine controla în anii comunismului, nu ne facem iluzii că serviciile statului democratic de azi sunt controlate cu adevărat de Parlament.

Un pact politic pentru modificarea în acest sens a legilor de siguranţă naţională ar fi binevenit. Și ar face bine și reputaţiei serviciilor, care ar scăpa astfel de umbra nefastă a Securităţii. Va duce asta la slăbirea statului? Numai cine se teme de democraţie poate gândi astfel.

 

Adrian Halpert

Servicii vs civili. Ce-a fost mai întâi: oul sau găina?

Ce-a fost mai întâi: oul sau găina? O întrebare cu aceeași încărcătură cu o alta, de mare actualitate în societatea românească: cine controlează pe cine? Civilii pe servicii sau invers? În ambele cazuri, răspunsul, adevărul primordial îţi scapă printre degete ca săpunul sub jetul de apă…

Îl auzeam zilele trecute pe unul dintre membrii Comisiei parlamentare de control al SRI, după audierea generalului Florian Coldea, spunând: „Comisia noastră se situează undeva la media Uniunii Europene în privinţa competenţelor de control”. Bine că a precizat că e vorba despre Uniunea Europeană! Altfel aș fi crezut că poziţia României undeva pe la mijloc e ridicată de comparaţia cu state precum Belarus sau Rusia…

În opinia onoratului parlamentar, prezenţa asta „undeva la medie” e de bine. Chiar așa? Absolut deloc. Într-o ţară care a cunoscut universul concentraţionar la apogeul său, într-o ţară în care cuvântul Securitate se rostea în șoaptă până în urmă cu 25 de ani (oare numai până atunci?), într-o ţară în care nici până acum n-a fost lămurit rolul „serviciilor” (românești & străine) în evenimentele din decembrie 1989, această poziţie, „la medie”, numai bună nu este. Ca să fim cât de cât siguri că societatea civilă le controlează, și nu invers, România ar fi trebuit să ocupe un loc fruntaș în acest clasament.

Prea multe servicii. Prea mulţi „racolaţi”. Prea multă putere. Prea puţin control. Aceasta este, de fapt, realitatea „serviciilor” în România anului 2015. Iar asta se vede și în chestiunea așa-numitelor Legi Big Brother, în care SRI desfășoară o adevărată ofensivă, pe toate fronturile, împotriva instituţiilor statului: Parlament, Curte Constituţională, Guvern și Președinţie. Ni se sugerează un antagonism complet fals: libertate vs siguranţă. Ni se spune că, pentru a avea siguranţă, trebuie să cedăm un pic din libertăţile noastre. Niciodată! Siguranţa – cea personală și cea generală – trebuie să lucreze în folosul libertăţii, și nu invers. Orice altă afirmaţie este periculoasă într-o democraţie încă tânără, fragilă și nu complet funcţională precum a noastră. Atenţie la cei care vă spun altfel! Lucrează în, pentru sau cu „serviciile”…

Așa ajungem la o altă faţetă a dezbaterii: „acoperiţii” din presă. Sunt sau nu sunt? Sigur că sunt. Ne-a spus-o chiar George Maior, directorul demisionar al SRI, în ultimul interviu acordat presei în această calitate. După care a izbucnit scandalul Udrea-Coldea, care le-a dat apă la moară celor care caută să-i identifice pe „acoperiţii” din presă în funcţie de cum pun pixul pe hârtie sau degetul pe tastatură în acest război. E normal să existe agenţi ai serviciilor secrete în mass-media? Evident că nu. Pentru că media trebuie să fie exclusiv în slujba cititorilor, iar treaba ziaristului este să controleze instituţiile statului, nu să lucreze sub comanda lor. Problema s-ar putea rezolva foarte simplu în ciuda multora care o privesc precum o fatalitate. Acestora le dau exemplul Germaniei, zguduită în 2006 de scandalul unui jurnalist care a lucrat timp de 10 ani ca agent al serviciului german de informaţii externe, BND. Nu am spaţiu să dezvolt subiectul, dar o să vă ofer concluzia: BND a anunţat public că nu va mai folosi acoperirea de jurnaliști pentru agenţii săi secreţi. La noi, Maior ne-a spus că asta este o chestiune absolut normală…

 

Alexandru Lăzescu

Centre de putere şi pârghii de control

În anii ’90, dar și în perioada guvernării Năstase, problema amestecului serviciilor secrete în politică stârnea dezbateri aprinse în spaţiul public. Ulterior, mai ales din 2005, ea a ieșit din primul plan, fiind obturată mai ales de lupta anticorupţie și de independenţa justiţiei. Dacă până atunci SRI (despre SIE s-a discutat mai puţin) era văzut ca teritoriul cu „băieţii răi”, care fac și desfac jocurile în politică, între timp, percepţia publică s-a schimbat radical. Un lucru important este că s-a extins masiv cooperarea cu structurile similare occidentale. Dar nu acesta a fost elementul esenţial care a schimbat din temelii felul în care este văzut SRI ca instituţie, ci implicarea sa în lupta anticorupţie, la imboldul lui Traian Băsescu. De altfel, fostul președinte a și introdus chestiunea în sfera securităţii naţionale, un pas probabil necesar la acea vreme, altfel e greu de văzut cum se puteau obţine succese notabile pe această direcţie. Însă, în egală măsură, riscant. Așa cum spuneam cu alt prilej, atunci când eliberezi duhul din sticlă, e foarte greu să-l mai și controlezi.

Bill Browder, un om de afaceri american care a intrat la un moment dat în conflict cu regimul Putin (de altfel, avocatul său, Serghei Magniţki, a fost omorât în închisoare), îi descria zilele trecute lui Fareed Zakaria la CNN esenţa puterii exercitate de liderul de la Kremlin: „E puternic cel care poate decide pe cine vrea să aresteze. Nu contează câţi bani ai, atâta vreme cât poţi fi trimis oricând după gratii”. Este exact ceea ce a păţit Mihail Hodorkovski. A fost pilda necesară pentru toţi ceilalţi. Fără a face legături forţate între ceea ce se întâmplă la Moscova și ceea ce se întâmplă la București (printre altele, pentru că acolo nu doar partea de cercetare penală e sub controlul Kremlinului, ci și instanţele judecătorești), putem spune totuși că, în absenţa unui control autentic, circuitul prin care SRI alimentează cu informaţii structuri ca DNA sau DIICOT poate fi abuzat. De pildă, selecţia informaţiilor livrate către procurori poate fi una dintre formule.

Numărul și dimensiunea cazurilor de corupţie anchetate, unele chiar tranșate în justiţie, au făcut din SRI un fel de instituţie-erou, alături de DNA. De aceea, discuţia pe această temă nu este una ușor de făcut. Însă problema controlului asupra serviciilor secrete este una mult prea importantă pentru a fi ignorată. Chiar și în ţările cu o democraţie consolidată se discută aprins pe acest subiect. În ciuda entuziasmului faţă de succesele obţinute în demantelarea corupţiei și a antipatiei profunde faţă de politicieni, trebuie să recunoaștem că România se află totuși într-o situaţie anormală: cu o clasă politică în mare parte dezarticulată și speriată (în multe cazuri, pe drept), singurul centru real de putere din ţară este tandemul SRI-DNA. Nu e bine! Sigur, putem presupune că acolo sunt numai „băieţii buni”. Dar sănătos este să ai pârghii, mecanisme eficiente de control. Americanii au pus la punct așa-numitul sistem de checks and balances tocmai pentru că nu sunt dispuși să parieze exclusiv pe personaje sau instituţii providenţiale.

 

Grigore Cartianu

Vulpea păcălită de urs

Oricât ne-ar amăgi bogata noastră imaginaţie de popor balcanic, nu vom reuși în veci să avem un „Watergate” al nostru! Și asta nu pentru că serviciile secrete nu și-ar băga coada în politică. Și-o bagă mai mult decât și-a băgat-o ursul în apa rece, pe vremea când încă nu și-o pierduse prin viclenia vulpii. Doar că serviciile, spre deosebire de bietul urs, nu-și pierd coada niciodată. Când vine gerul năprasnic și apele politicii îngheaţă bocnă, coada serviciilor secrete e mereu la adăpost.

Cazul „Udrea-Coldea” nu face excepţie de la această regulă. Avem de-a face cu acuzaţii grave, dar imposibil de probat. Cum va dovedi fosta doamnă Cocoș că generalul Florian Coldea a tras sforile pentru ca președinte al României să ajungă Klaus Iohannis? Vorbele sale se vor pierde în pustiu, fără a căpăta vreun ecou.

Inclusiv jurnalul secret al Elenei Udrea (din care Ion Cristoiu ne dă cu ţârâita câte o grăunţă, de parcă am fi găina babei sau cocoșul moșneagului) este dominat de ideea că, în campania prezidenţială, SRI a jucat la două capete: directorul George Maior a tras pentru Victor Ponta, iar adjunctul său, Florian Coldea, pentru Klaus Iohannis. Regia pare dezamăgitor de simplistă. Atât poate principalul serviciu de informaţii al ţării, să reducă totul la un meci electoral între director și primul său adjunct?

Dacă ar fi așa, am avea și un motiv de optimism cinic: în SRI există, iată, o mare doză de democraţie, din moment ce „meciul” Maior-Coldea nu este câștigat de șef, ci de adjunct! Unde s-a mai pomenit așa ceva într-o structură de intelligence?

Personal, nu cred în scenariul pe care ni l-a livrat Elena Udrea. Ieșirea sa are legătură cu propria-i situaţie și cu nevoia de a se victimiza. Așa cum Iliescu a creat în 1989 bau-baul „teroriștilor lui Ceaușescu”, Udrea ne sperie astăzi cu „securiștii lui Coldea”. E la îndemână, sună credibil, pare spectaculos, dar nu e adevărat. Păi, dacă generalul Coldea ar fi vrut neapărat să iasă președinte Klaus Iohannis, n-ar fi făcut ceva ca Liviu Dragnea, de exemplu, să nu fure sute de mii de voturi, prin metodele clasice, în judeţe precum Giurgiu, Olt, Mehedinţi sau Teleorman? N-ar fi oprit, prin informaţiile sale, măcar morţii să nu mai voteze disciplinat în satele din sud? Sigur că ar fi făcut-o, pentru că nu era greu. Se știe doar că SRI are informatori și prin cimitire, nu doar prin redacţii și Parlament…

S-a zis – și nu fără temei – că Ponta a fost zdrobit de tsunamiul creat în afara graniţelor ţării, prin batjocorirea diasporei în zilele de votare. Furia s-a propagat cu viteză, prin internet, și a erupt în România. Dar cum în străinătate nu acţionează SRI, ci SIE, teoria doamnei Udrea rămâne suspendată într-o lipsă de logică. N-am auzit-o spunând nimic despre Meleșcanu, în condiţiile în care acesta chiar a sărit din fruntea SIE direct în barca lui Ponta. Dar SIE nu colaborează cu DNA în dosare penale, ca SRI…

Tâlcul acestei povești nu are nimic din suspansul cazului „Watergate”. La noi, mai degrabă își pierd coada vulpile politice decât urșii serviciilor secrete. Iar povestea se rescrie spectaculos, devenind Vulpea păcălită de urs.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe