Autobiografia se scrie la indigo

Ioan Şerbu Publicat la: 12-03-2015

Nu prea găsești deseori texte publicate după ’89 care, tematizând sau tangentând capitolul comunism, să nu sune puţin a disidenţă, să nu apuce pixul critic și să scalpeze repede vreo idee din vecinătatea regimului. Cu aceasta ne-a obișnuit doamna Müller.

 

Supravieţuirile lui Radu Cosașu, ciclu de nuvele în șase volume, scrise („sub semnul unei consecvente autoironii”, se grăbește să clarifice autorul) și date la tipar prima dată în intervalul 1973-1989, au fost reeditate cu un schepsis de montaj între 2000 și 2008 și reluate în seria „Opere” începând cu 2011, fără – și aici e miza – intervenţii în text de dragul sus-numitei mode a reacţiunii. Or, această nealterare de fond, strategică, a nuvelelor, cu un pronunţat caracter autobiografic, e totodată o cheie de interpretare, manual de supravieţuire și asumarea unui trecut cu bunele și cu relele lui.

Amestec de memorii și ficţiune și substituiri de autor-narator-personaj, Supravieţuirile nu răspund la o clasificare a formei. Însăși montarea lor după 2000 într-o formulă cronologică trimite ciclul la patternul unui roman „autobiografic”, care seamănă atât de bine cu un traseu pe undeva repetitiv, neapărat iniţiatic, dacă e să luăm suma experienţelor (era să spun „revelatoare”) presărate ca borne de hotar printre convingerile lui Radu/Relu. Cvasi-același cu Radu Cosașu, care se joacă cu stil și cu stiluri: sparge dialogul cu intertext, dislocă epicul cu deconstrucţii proustiene, intervine cu poem în neorealism, introduce metatext în confesiune și reia totul în manieră eseistică, doar ca să cadă la final într-un dialog minor de gară, rămânând (culmea!) interesant în acest ritm frenetic. Sau poate tocmai de aceea. Forma pare o metaforă a camerei personajului, un spaţiu de iz romantic nu mai mare de 2/3, înghesuit și obosit de cărţi ce ocupă locuri ritualice într-un, de altfel, imobil mundan. Rama cadrează perfect cu o anumită zeflemea, prezenţe feminine după (și peste) nevoi și multe indiscreţii, tablouri nu deseori întâlnite în romanele șaptezeciste.

Vocea cosașiană e formată din mozaicuri subtile ale ironicului, melodramaticului, sobrului, sarcasticului, autenticului, amoralului, fără luări de poziţie neelegante în favoarea uneia sau a alteia dintre postúri. Imaginea mezelurilor din carton în vitrine este în sine extrem de puternică, faptul că nu e adăugată nici o apreciere la adresa ei ţinând de efectul și tăietura artistică. Apoi, Cosașu are o mare apetenţă regizorală: acţiunile în sine construiesc sensul sau, dimpotrivă, absurdul, precum întocmirea „completărilor” la autobiografiile depuse la dosarul de cadre, în cazul în care trecutul individului necesită lămuriri suplimentare. Literar, în aceste „completări” un unchi incomod moare, altcineva care nu e necesar se sinucide, referinţe mic-burgheze dispar, pentru ca, ulterior, din motive de contradicţie cu alte note sau cu realitatea, să fie completate „completările” și refăcut trecutul și prezentul. Cu trimitere evidentă și la familia emigrată a scriitorului, repudiată iniţial de către acesta din motive revoluţionare, scenele evocă fără lamentare și patetism epurarea originilor nesănătoase din dosar pentru a evita propria epurare, practică mai mult decât comună în epocă.

Se simte mâna jurnalistului, se simte, când e necesar, reportajul pe o paletă de suprafaţă. Cosașu, complex și inegal, e confundabil pe fragmente cu Saramago, Sábato, Proust și chiar cu Bukowski. E greu de crezut, mai ales că cenzura era activă și bine mersi la data primelor publicări ale nuvelelor care, dacă nu aduc în discuţie Securitatea, vorbesc măcar despre delaţiuni și turnători.

În Supravieţuiri, Radu Cosașu recuperează un timp denigrat tocmai de cei care l-au trăit, recuperează petele de culoare dintr-un București catalogat de un Saul Bellow ca fiind sumbru, agresiv și dărâmat; se recuperează mai ales pe el, prin diferitele avataruri, cu laicele lor donjuanisme, lașităţi, orgolii sau nonconformism. Optimismul lui e fragil, seriozitatea, o glumă. Oricum, puţin mai mult decât acel haz de necaz fatidic și puţin mai riscant: în critica postdecembristă haotică a comunismului, Radu Cosașu nu cade numai în picioare.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe