Trei scriitori tineri despre Radu Cosaşu

Radu Vancu Publicat la: 12-03-2015

Foarte puţini dintre prozatorii postbelici au ieșit atât de intacţi din comunism precum Radu Cosașu. Reeditat acum într-o serie de Opere la Polirom, scrisul lui nu are nici un rid, nici o contaminare de la virușii ideologici ai perioadei, probând o vitalitate incredibilă. În ancheta din acest număr, trei scriitori tineri ilustrează & argumentează atașamentul lor pentru acest mare prozator contemporan.

 

 

Luiza Vasiliu

O mie de lucruri care încap într-un balon cu aer cald

Scriu acest text la o masă de sticlă dintr-un apartament micuţ de pe rue de Plâtre, strada unde și-a pierdut Flaubert virginitatea când avea șaișpe ani, în timpul anului școlar 1837-1838 (deși unii zic 1839). Am aflat asta în seara dinaintea plecării la Paris, răsfoind o carte mai veche despre Parisul libertin. N-a fost nimic planificat. Așa cum n-au fost nici aripile enorme de înger pe care le-am găsit la faţa locului, în apartamentul închiriat de la un chitarist brazilian. Pe masă am o cană de ceai și un balon cu aer cald, care, dacă-i răsucești cheiţa, începe să se învârtă în jurul unui suport de plastic (pământul) și cântă mecanic și delicat melodia din Ocolul pământului în 80 de zile. Balonul muzical a fost făcut în Macao, în 1986, de Enesco Imports Corp. E numărul 3 531 dintr-o serie limitată de 10 000. L-am găsit ieri în piaţa de vechituri de la Saint-Ouen, i-am răsucit cheiţa și-am rămas agăţată de panglicile lui galben-poussin. N-am avut încotro și l-am luat (m-am târguit puţin, l-am scos la 35 de euro în loc de 45).

Tot ieri a fost aniversarea lui Jules Verne (născut la 8 februarie 1828, la Nantes). Și tot ieri am recitit, înainte să aflu de aniversare sau să mă urc în balon, Un august pe un bloc de gheaţă, pe care Radu Cosașu i l-a dedicat lui Jules Verne. Scriu rândurile astea la Paris, orașul pe care Radu Cosașu nu l-a văzut niciodată, dar pe care-l știe mai bine decât oricine altcineva. N-aș fi putut să le scriu și n-aș fi putut nici măcar să-mi cumpăr balonul dacă n-ar fi existat SMOC (Serviciul Mondial de Organizare a Coincidenţelor), de a cărui existenţă am aflat de la Radu Cosașu și care, desigur, a organizat totul.

Scriitorii adevăraţi te învaţă lucruri. Unii îţi arată cum să baţi un cui sau să-ţi dai foc la valiză, alţii cum să te uiţi la lumea din jur, cum să legi firele, cum să iei istoria în balon. Radu Cosașu e din a doua categorie. L-am citit prima dată în Dilema, când aveam 14 ani, mai întâi la școală, pe sub bancă, apoi pe ușa șifonierului unui iubit, apoi direct din cărţi, apoi Alex. Leo Șerban ne-a făcut cunoștinţă și m-am făcut mică de tot, apoi am ieșit din când în când, cu Cristi Luca cu tot, la prânzuri lungi și calde ca niște vacanţe de vară, apoi m-am angajat la Dilema și am devenit colegi (imaginaţi-vă cum sună asta, să fii coleg cu Radu Cosașu), apoi am devenit în fiecare joi dactilografa Luisiana (domnul Cosașu îmi dicta textele extremistului de centru scrise „cu creionul între degete, cum crede Malraux că-ţi trebuie ca să devii om”, iar eu le băteam la calculator), apoi ultimul volum din Supravieţuiri voia neapărat să fie scris, așa că ne-am văzut ceva mai rar, dar mai aplicat (vizite cu ceai, biscuiţi și noua dezordine mondială).

Radu Cosașu e scriitorul meu preferat, pentru mătuși, pentru fiul inexistent (pe care l-am și cunoscut), pentru Belphegor, pentru Stan și Bran, pentru sonatine, pentru gărgăuni, pentru profesarea lucidităţii în vremuri tulburi, pentru onestitatea incredibilă, pentru stilul impecabil, pentru umanitatea fiecărui cuvânt, pentru generozitate, pentru arta de a citi ziarul (și arta de a-l scrie), pentru încă o mie de lucruri care încap într-un balon cu aer cald pilotat de Iordache Cuparencu (născut în 1784, la Iași, primul om despre care se crede că a supravieţuit unui accident serios cu balonul).

 

Angelo Mitchevici

Supravieţuirile lui Radu Cosaşu

Sunt un mare iubitor de proză scurtă și un mare admirator al prozei scurte a lui Radu Cosașu. În 1973 – aveam matusalemica vârstă de un an atunci – apărea la Editura Cartea Românească volumul de nuvele Supravieţuiri, al doilea în 1977 și tot așa, până la volumul șase în 1989, pe buza unui alt timp.

Ar trebui să spun că sunt un cititor care este atent la titlul unui volum, așa cum sunt atent și la titlul unei povestiri sau al unui roman. Citesc cuprinsul ca pe un meniu, fără să știu cum va fi fiecare fel, știind însă că nu le pot comanda pe toate odată și că trebuie să aștept să le gust pe fiecare în parte. Iată sumarul primului volum: „Sapho și Schubert”, „Tandreţea ca un refuz al morţii”, „Bête”, „Graniţi”, „Bombea”, „Câteva zile povestite de Sapho”, „Despre Max”, „Vita dulci”, „Ziua aceea a austriacului”, „Babel”, „Seară de primăvară 45”, „Bunica, azi”, „Viaţa în pădure”, „Pampeluna”, „Primul amor”. Există o întreagă muzică în aceste titluri, de la sunetul kunderian al povestirii pe care am citit-o prima tocmai pentru titlul ei, „Tandreţea ca un refuz al morţii”, la sunetul desuet, cu acea contrafacere de patină romantico-pașoptistă sau a romanelor de mistere „Primul amor”. Între ele, căzut din lună, venind dintr-o lume de licori exotice, enigmaticul „Pampeluna” cu un reflex de junglă, de revistă ilustrată à la Vameșul Rousseau, așa cum nostalgic lucește ca o arie veche un titlu renascentist, „Vita dulci”, pe când „Ziua aceea a austriacului” are ceva din aerul sportiv, din energetismul povestirilor americane ale lui Hemingway sau al romanelor lui Norman Mailer, așa cum „Bête” are ceva franţuzesc nu din cauza francezei, ci a unei mici preţiozităţi crude, precum în povestirile lui Mandiargues, Villiers de L’Isle-Adam sau, de ce nu, cele ale lui Catulle Mendès, cu monștrii săi parizieni.

Un cititor al anului 1973 ar fi fost surprins să descopere atâtea sunete exotice, atâtea reverberaţii numai din atingerea ușoară a corzilor cuprinsului cărţii. Și, într-adevăr, povestirile scurte ale lui Cosașu erau, sunt altceva. Nu știu care va fi fost receptarea lor în epocă, ce mirări și exclamaţii au suscitat ele, dar la lectură observi că, asemeni marilor autori de short story, Cosașu creează o lume a lui, a povestitorului, autonomă, indiferent de felul în care este ancorată povestirea. E ceva neliniștitor în acel rapel la interioritate al personajelor, în acea anxietate care nu are nimic grav, dar are de partea ei un simţ de observaţie conectat la intensităţi insuportabile și în același timp controlate într-o temporalitate neclară. Întregul corp al povestirii este un instrument de rezonanţă, lectura îl face să vibreze tot mai puternic, până când sunetul se stinge, lăsând nu amintirea unei melodii, ci pe aceea stranie a unei trăiri care te-a locuit fără a fi cu adevărat a ta. Există ceva visceral în povestirile lui Radu Cosașu, o visceralitate pe care am mai întâlnit-o doar la Max Blecher și Alexandru Vona (dar și la Bruno Schulz), și nu știu dacă ea corespunde unei sensibilităţi evreiești, dacă avem de-a face cu un profil identitar comun. Chiar dacă există un aer de familie, această visceralitate fără prezenţa obligatorie a viscerelor are ceva nevrotic, vehiculează sau lasă să se întrevadă o hipersensibilitate sau o hipersenzitivitate pe portativul cărora acest instrument care este povestirea scurtă scoate sunete noi, dintr-un alt spectru, dintr-o altă gamă și parcă dintr-o altă lume. Parcă nu am întâlnit niciunde acest sentiment al alienării ca în proza scurtă a lui Radu Cosașu, dar nu pe filiera existenţialistă a izolării și îndepărtării de corpul social, ci într-un mod mai benign și mult mai insidios, lipsit de reflex social, aceea a unei dispoziţii interioare. Și mai e ceva care conferă un farmec aparte, chiar dacă ușor maladiv prozelor scurte ale lui Cosașu: o formă de erotism subcutanat, cu o doză de inefabil, fără descărcările de brutalitate libidinală, fără retorica amoroasă, fără electricitatea marilor amoruri, fără, fără, fără, pentru că îmi e greu să-l definesc, poate și pentru că în el se află și o doză de luciditate, de trezie menită să intensifice vibraţia simţurilor.

Iubesc aceste dimensiuni subtile ale prozei lui Radu Cosașu, pentru că ele sunt ireproductibile, sunt altfel, într-un mod în care nimeni altul nu le va putea imita și permit accesul la un registru de sensibilitate necunoscut, cu intuiţii fulgurante, cu întorsături de frază care te surprind, cu un fel de așteptare a ceva ce nu va avea loc, dar care este mai puternic prin latenţe decât în oricare dintre posibilele desfășurări. E ceva neliniștitor în proza lui Cosașu, iar eu nu sunt genul de cititor care citește ca să adoarmă, ci, dimpotrivă, vreau să îmi fie trezite toate simţurile subtile, mai ales acelea cu care pot descoperi noi lumi, noi sunete, noi gusturi. Iar Radu Cosașu nu m-a dezamăgit niciodată. De aceea îl iubesc cum poţi iubi doar un prozator mare, cu literatura sa cu tot.

 

Radu Vancu

Polul plus al prozei. De unde se dă cu sâc

Am început să-l citesc pe Radu Cosașu prin 2002, curios & febricitat – Mircea Ivănescu îi recitea Supravieţuirile, scoase în anii aceia într-un montaj nou, și era pur și simplu afolat după ele. Poetul meu de suflet își găsise un prozator de suflet – din care citea și recitea mereu, apoi cita și recita, fără nimic din acizii ironiei și sarcasmului cu care își pigmenta adesea frazele privitoare la opera uneia sau alteia dintre gloriile noastre literare. Îl auzisem numai de două ori pe Mircea Ivănescu vorbind astfel despre un scriitor contemporan: în 1999, când, adus de mine la un cenaclu studenţesc pe care-l ţineam atunci, fusese întrebat de cineva dacă există vreun scriitor român contemporan al cărui scris să-l admire într-atât încât să-și dorească să scrie ca el (întrebări adolescentine, nu fiţi prea aspri cu ele, în radicalismul lor stupid și fermecător se află de fapt totul); Mircea Ivănescu a reculat puţin sub șocul întrebării, însă și-a ţinut firea și a răspuns aproape imediat: „Da, Mircea Cărtărescu – însă, cu toate indigenţele mele, nu pot cuteza să sper că aș putea vreodată scrie așa de strălucitor ca el”. Am fost surprins atunci să constat că nu era nici o urmă din amintiţii acizi ironici și sarcastici în răspunsul lui. Fusese întrebat într-o fandare directă, răspunsese asemenea.

Iar acum, adică în 2002, regăseam aceeași admiraţie ca o fandare directă, fără gardă și eschivă (și sans peur et sans reproche), pentru un alt scriitor contemporan, pe care însă nu-l citisem și de care, mărturisesc cu tardivă și inutilă rușine, nici nu auzisem. Dacă în 1999 îl admiram deja enorm și eu pe Cărtărescu, de Cosașu sufletul meu adolescentin (adică radical și stupid, fără prezumţia fermecătoriei) nu auzise încă. Așa că, mefient și gelos, i-am smuls lui Ivănescu Supravieţuirile, Însisificarea la noi, pe Boteanu, Autodenunţurile și precizările și ce-o mai fi avut și m-am afolat și eu instantaneu și iremediabil, cu radicalitatea adolescentină q.v. supra. Însă n-a fost doar un amor adolescentin – îl recitesc pe Cosașu periodic, cred că, din toată literatura postbelică, numai jurnalele lui Radu Petrescu și proza lui Cărtărescu le recitesc la frecvenţa și intensitatea astea.

Ca și pentru Cărtărescu ori ca și pentru Radu Petrescu, și la Cosașu esenţială e fraza. Epic poate face orice prozator cât de cât meseriaș, însă inventarea unui nou mecanism al frazei e la îndemâna unui infim număr de aleși. Cosașu și-a găsit o frază a lui, amplă și cu luxurianţă de perioade, șerpuitoare, dar mereu precisă, cu o gravitaţie atât de intensă, încât face să orbiteze disciplinat în interiorul sistemului ei totul: de la amorlâc la politică, de la gazetărie comunistă la literatură câtuși de puţin astfel (ba chiar ne- și anti-), de la sarcasm la tandreţe și retur, nimic nu e prea micro- sau macroscopic pentru a nu face sistem în lumea frazelor lui Cosașu. Cu ton de permanentă badinerie, cu o lejeritate pentru care nimic nu e prea puţin serios pentru a nu deveni literatură, cu o naturaleţe prea spontană pentru a nu fi regizată din toţi rărunchii, Cosașu te face să-l crezi din prima, de la prima frază care invadează pagina. (Spunea cândva Cosașu despre Dragoș Bucur că știe să calce asfaltul, calitate rarisimă la un actor. Cuique suum, și el calcă la fel de natural asfaltul de celuloză. Cu naturaleţea maniacal regizată a marilor actori, vreau să spun.) Toate, calităţi decisive care fac, pentru mine, din Pe vremea când nu mă gândeam la moarte echivalentul la scară amplă al celei mai dărâmătoare povestiri a lui Hrabal, Flautul fermecat. E polul plus al prozei, dincolo de care nu se mai poate face nimic cu cuvintele.

Decât, desigur, să le dai sâc, să râzi de ele. Însă asta numai marxiștii de nuanţă Groucho, cum se declară Cosașu, o pot face. Și artiștii într-adevăr mari.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe