Dicţionarele mele şi bătălia limbii cu creierul

George T. Şipoş Publicat la: 12-03-2015

Mă fascinează dicţionarele și enciclopediile. Compendiile, indexurile de nume și de personaje literare, orice înșiruire alfabetică de cuvinte cu explicaţii. În dicţionare și enciclopedii e speranţa deșartă că putem cuprinde totul.

Nu știam să citesc prea bine, dar luam pagină cu pagină lexiconul vechi unguresc în multe volume masive de pe raftul din mijloc al bibliotecii bunicilor din strada Gării. De câteva luni, tataia nu mai e. Lexiconul lui unguresc, ultima lui legătură cu o maghiaritate pe care se văzuse nevoit să o lase în urmă de copil, e încă acolo, pe raftul din mijloc al bibliotecii. Și când am să mă-ntorc acolo, în apartamentul mic și întunecat de bloc ridicat în primul val de construcţii comuniste de după război, umbra lui tataia pe care n-am mai apucat să-l văd înainte să treacă, plecat cum eram departe, la capătul pământului să-mi caut rostul și pe mine însumi, umbra lui tataia, ale cărui povestiri din vremea studenţiei lui la Inginerie la Leningrad m-au învăţat că nu e lucru rău să te desprinzi de locul tău de baștină și să baţi lumea ca să te cauţi pe tine însuţi chiar dacă nu crezi c-ai să te găsești, umbra lui tataia șoptindu-mi ungurește și eu înţelegând din ce în ce mai puţin pe măsură ce creșteam și mergeam la școală, umbra lui va fi cu mine ca să-mi spună la bună vedere și să mă-ntrebe ce mai e prin lume, ca atunci când veneam acasă din pribegiile mele aiurea de pe Glob.

De la tataia am învăţat să iubesc dicţionarele. El mi-a spus ce important e să vorbești mai multe limbi. „Câte limbi străine vorbești, de atâtea ori ești om”, zicea fără umbră de sfătoșenie, simplu, direct, așezat în fotoliul din dreapta al sufrageriei, unde numai pe mine mă lăsa să mă așez din când în când, el stând umil pe un scaun lângă mine să-mi audă poveștile.

Tataia vorbea maghiara și româna. Vorbea și rusa. Maghiara nu mi-o mai șoptea decât mie din când în când sau când trosnea vreo înjurătură, supărat pe vreo nedreptate, și-i învăţa pe băieţi să nu spună la nimeni că-s maghiari. Rusa n-avea unde s-o vorbească, dar se uita fascinat la discursurile lui Gorbaciov de la televiziunea rusă și-mi zicea: „Uite, tată, ăsta politician adevărat, nu panarama noastră. Uită-te la el cum vorbește liber, fără să citească din nimic!”

Rusa era și ea prin casă la noi. Tataia tatei îmi fredona cântece de leagăn în ungurește, mamaia mamei ne lua prin surprindere și pe mine, și pe soră-mea vorbindu-ne în rusește. Și noi, care nu puteam în ruptul capului la vremea aia să-i răspundem tot în rusă, nu ziceam decât „da, da”, prefăcându-ne că ascultăm. Mamaia știa limba de copil, de la străbunica, mama Vica, frumuseţea familiei, fiică de neguţători înstăriţi din Basarabia. Mama Vica lăsa româna pentru rusă când era tandră cu copiii sau cu soţul, iubirea vieţii sale, pentru care lăsase avuţia părintească și fugise de-acasă. Pe străbunicul mi-l amintesc prin ceaţa memoriei ca pe un bărbat arătos, cu părul aproape în întregime negru și vâlvoi, la peste optzeci de ani pe care trebuie să-i fi avut când l-am cunoscut eu. De copil fusese argat în casa părinţilor mamei Vica. Și când li s-a interzis să rămână împreună, au fugit de-acasă și s-au așezat în cel mai aglomerat oraș de pe Dunăre, să li se piardă urma. Răpusă de o boală pe care nici mamaia mamei nu și-o mai amintea, mama Vica s-a stins tânără și a lăsat patru copii în urmă.

Pe tataia tatei și pe mamaia mamei îi port acum cu mine prin lume. Și tot cu mine e și tataia mamei. Alături de dicţionare ţin o cutie de carton pe care scrie în japoneză, cu litere verzi, ari san no maku. E și o furnică acolo, tot verde, care cară o cutie în spinare. Acolo, în cutia cu litere verzi japoneze și cu hamalul furnicuţă, am dicţionarele limbilor pe care le trăiesc zi de zi. Între ele baletez și fac pace cu ideea că nu mă mai definește o singură limbă, ci trei, ca pe tataia tatei. Nu cele trei ale copilăriei. Maghiara a rămas un vis al copilăriei. Și chiar dacă am vrut să-l fac realitate în vremea studenţiei, era prea târziu să mai regăsesc ritmul cântecelor de leagăn de la tataia tatei. Limba copilăriei și cea a vieţii adulte nu comunicau. Rusa o citesc, dar cuvintele nu-mi ies ușor din gură. Viaţa mea cotidiană e fărâmiţată între engleză, japoneză și română. Teritoriile mentale și emoţionale prin care îmi construiesc realitatea sunt compuse din suprapunerea aproape perfectă a celor trei. Asta nu înseamnă că japoneza și româna nu se împung din când în când, iar engleza cu japoneza nu au de luptat asupra aceluiași teritoriu. Și când o fac, o fac cu violenţă, cu ură, și atunci creierul meu îi ordonă limbii să rostească mottai nai în loc de ce păcat! din nici un motiv clar. Pur și simplu așa vrea creierul meu să se exprime atunci. Limba, docilă și flexibilă, urmează ordinele creierului, chiar dacă, în momentul imediat următor, mi se pare că era mai potrivit să spun ce păcat! în românește chiar dacă nu vorbesc decât cu mine însumi.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe