Fata florăresei

Irina Achim Publicat la: 12-03-2015

Celor mai mulţi dintre noi li s-a întâmplat, măcar o dată în viaţă, să traverseze experienţa „înălţătoare” a unui spital public din România. Fie că ești pacient sau doar însoţitor al unui pacient, odată ajuns în spital plonjezi într-o realitate cotidiană paralelă, din categoria „și plânsu’, și râsu’!”. Între pitoresc și mizer, spectacolul are tot ce-i trebuie: personaje, povești (multe povești), umor de situaţie, urâţenie, frumuseţe și totodată speranţă (aceea că vei pleca acasă viu).

Cu ceva timp în urmă, într-o toamnă târzie, de ziua Sfinţilor Cosma și Damian (doctori fără de arginţi), am ajuns, pentru prima dată în viaţa mea adultă, să fiu pacient într-un spital bucureștean. O decizie medicală rapidă, care nu-mi mai lăsa loc de gândire și, desigur, nici de răzgândire. La mai puţin de două ore de la momentul internării, mă aflam pe masa de operaţie, în mâinile dibace ale unui medic plin de curaj. Au urmat aproape 24 de ore foarte lungi la terapie intensivă, petrecute într-o singurătate aproape absolută. La prima oră a dimineţii, o asistentă tânără, cu un aer hotărât, a deschis ușa salonului și m-a vestit că în curând voi fi mutată într-o rezervă de pe secţie.

Camera era de dimensiuni mici. De fapt, era o rezervă cu două paturi, curată, cu ferestre mari, ce se deschideau către curte. Era cald. Asistentele treceau din când în când ca să ne întrebe ce facem. Deși fusesem extrem de drăguţă cu toată lumea, de la cel mai mare la cel mai mic de pe-acolo, n-am beneficiat nici o clipă de atenţia infirmierelor. Câţiva prieteni m-au îngrijit cu o abnegaţie mișcătoare. Alte 48 de ore s-au scurs foarte repede.

Două zile mai târziu, doamna cu care împărţisem rezerva a plecat. În sfârșit, era liniște. Îmi doream cu disperare câteva momente cu mine și cu mulţimea de gânduri care mi se îngrămădeau în minte. Bucuria singurătăţii mi-a fost scurtă. După mai puţin de două ore, ușa salonului s-a deschis larg: o infirmieră a făcut o verificare de rutină și a plecat. S-a întors în scurt timp însoţită de o pacientă. Era o persoană tânără, frumușică. S-a așezat cu greutate și cu dureri de neimaginat pe fotoliul de lângă ușă. Fata florăresei m-a cântărit insistent cu ochii săi negri și a dorit să știe ce problemă am. I-am spus povestea mea în cât mai puţine cuvinte cu putinţă. În urma ei, infirmiera, cu aer de gardian de închisoare, a rânduit rapid spaţiul în care urma să se instaleze tânăra femeie. Între timp, a sosit și florăreasa de la Piaţa Galaţi, mama pacientei. Vădit nemulţumită de condiţiile din rezervă, florăreasa și-a sunat mama și a dat câteva ordine scurte. Ordinele precise se refereau la ce alimente și ce obiecte de primă necesitate să-i fie aduse pacientei în cel mai scurt timp. Infirmiera nu contenea să se miște încolo și-ncoace prin salon, cu aer îngrijorat și plin de solicitudine. A schimbat cearșafurile, pătura, a spălat podeaua, a dus gunoiul, a curăţat chiuveta. În așteptarea bunicii, pacienta a dorit să-și aranjeze chipul răvășit de durere. Îi lipseau însă toate obiectele de toaletă necesare în opera de restaurare. Mi-a cerut permisiunea să folosească săpunul și parfumul meu. Nu mai aveam puterea să protestez. Ne unea pe amândouă situaţia specială în care ne găseam.

După aproximativ o oră a sosit bunica, mama florăresei. Mică de statură, purtând ochelari cu lentile rotunde și părul ascuns sub o basma legată în creștetul capului, bătrâna s-a dovedit de o eficienţă maximă. În câteva minute a transformat camera într-un spaţiu ce putea rivaliza cu o odaie din haremul sultanului. Patul a fost pavoazat cu o cuvertură matlasată, colorată. Perna de spital a fost înlocuită cu una adusă de acasă. Cămașa de noapte decolorată de atâta înălbitor a fost schimbată cu una foarte colorată, nou-nouţă. Cu maximă îngrijorare, dar cu satisfacţia datoriei împlinite, bunica s-a retras ca să gătească pentru tânăra pacientă, nu înainte însă de a umple salonul cu buchete de flori imense, destinate personalului medical. După orele prânzului au început să apară rând pe rând membrii familiei: soţul, doi dintre cei trei copii ai tinerei doamne, alte rubedenii din clan. Până seara târziu, vizitele membrilor familiei s-au ţinut lanţ. Spre seară, forfota necontenită a rudelor îngrijorate a fost întreruptă doar de vizita medicului care o operase. Preţ de o jumătate de oră, salonul s-a golit. Dar gașca aștepta cuminte în curte, pregătită să ia cu asalt camera imediat după plecarea medicului.

A doua zi de dimineaţă am părăsit spitalul cu nespusă bucurie. Îmi stăruia în minte lecţia de solidaritate a unor oameni simpli din mahalaua Oborului. Și, desigur, trista concluzie că pe un pat de spital totul poate fi cumpărat pentru confortul pacientului.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe