Poemul din zid

Ani Bradea Publicat la: 12-03-2015

Scrisori de pe front

 

Mi-ai lăsat trei lucruri atunci când ai plecat:

o cărare prin pădure, pe care călătorește deja spre tine lumina purtată cu grijă între palmele arse în noaptea sfântă; un trandafir care nu mai moare, pentru că-l hrănesc în fiecare dimineaţă cu sângele meu și un colţ de cer, strecurat anorexic prin zidul crăpat înspre răsărit. mi-ai spus febril vorbe de dragoste, implorându-mă să-ţi păzesc avuţia până când te vei întoarce biruitor din războaiele purtate în orașul fără semafoare.

 

M-am pus pe așteptat și absenţa ta a născut un fluviu în vintrele mele. apa vieţii a înverzit copacii, a adus mierlele și le-a împerecheat în văzul tuturor, iar eu le-am privit cu nesaţ ritualurile erotice. îmi scrii optimist din spatele frontului, care nu a mai înaintat de trei zile, o scrisoare mirosind a praf și gaze de eșapament, călcată în picioare de pietoni grăbiţi. ei n-au desenat niciodată inimi pe asfalt. îţi trimit ca răspuns un câmp verde, într-un plic timbrat cu toate cele patru foi ale trifoiului purtat în sân până la asfinţit. în lipsa ta desenez un curcubeu, pe care-l spânzur de cerul strâns tot mai dureros în carnea zidului ce-i crește-n coaste. azi chiar a sângerat puţin, dar l-am oblojit cum am putut, cu o fașă ruptă din suflet.

 

P.S.: Află despre mine că sunt bine, acum nu mai plâng atât de mult, ba chiar e pace și liniște pe-aici, iar unora au început să li se-ntoarcă bărbaţii acasă.

 

Mi-au înflorit lacrimile, călăule, și nu te mai aștept, de când noaptea a uitat să se mai facă noapte.

*

Te văd îndepărtându-te, cum te subţiezi tot mai mult, ca o nălucă peste graniţele altei lumi. încă mă ţii de mână, dar degetele ţi se alungesc, ţi se deșiră de la o zi la alta, de la o clipă trecută spre una viitoare, de la o amintire veche la alta proaspătă și abia sângerândă.

Ai mâna fierbinte, mi-ai spus, dacă din când în când mă desprind de ea, e doar pentru că-ţi simt arsura.

Eu, neștiind că tu ești apa, am dat drumul focului…

 

Se sting pe rând luminile scenei. piesa scurtă, în patru acte s-a jucat aproape fără spectatori, pe nesimţite, actorii mimând deseori dialogul. cortina stă să cadă ghilotină peste ultima imagine: o femeie care se mistuie într-un oraș incandescent. cine ar fi crezut? cine să-i strângă cu grijă cenușa?

Nu toate aripile sunt ale păsării phoenix!

 

Condamnată sunt să rătăcesc, călăule, blestemată să nu mai pot desface ceea ce odată nod s-a făcut:

„l-am văzut, domniţă, îţi va cădea în așternut la drum de seară, dar n-ai să-l poţi opri…”

Hohotul i s-a prăvălit printre dinţii știrbi, spărgând liniștea unui trecut cu mormântul încă reavăn.

*

E prea târziu să iubești femeia pădure,

femeia ce nu-ţi va purta niciodată copiii în pântec,

la umbra sânului greu nu-ţi vei adormi liniștea.

 

Cu acele rostogolite slobod pe un cadran prădat de cifre, tu măsori întunericul și vezi cum la margine timpul subţiază lumina. înţelegi că visele tale încap toate în cufărul cu care te-ai întors din armată. cenușa viselor ei deja oblojește câmpul tăiat de trenul de noapte.

 

Cetatea ruină, sub ziduri de uitare, nu mai are puls. dangătul de clopot al vieţii în care te-ai mutat acoperă plânsul din piatră. ploaia spală săruturi strivite pe caldarâm.

 

Când se va face dimineaţă, călăule, urmele de genunchi în lespede se vor umple cu sânge.

*

Iubesc în toate zilele de libertate,

în nopţile dintre ele ispășesc penitenţe.

 

Femeia păcătoasă n-a fost ucisă cu pietre. ea trece hotarul gândurilor mele, nepăsătoare. cu cioburi de cer înfipte-n pupile, taie-n carne vie. sângele se scurge molcom până la scaunul judecătorului. pășește mândră, cu fruntea doboară la fiecare pas un înger. la picioarele ei sentinţa cade greu, ca o pasăre de noapte ucisă pe lumină. aș vrea să-i vorbesc, dar nu știu în ce limbă plânge. să-i îmblânzesc lanţurile-aș vrea, dar am de fiecare dată braţele pline cu flori. Neputincioasă, o privesc făcându-se una cu piatra. o cheamă Ana. ca o bilă de bowling numele ei se rostogolește prin mine în timp. apoi mi se face sete. și moarte.

 

Dimineaţa, mâna vinovatei șterge de sudoarea visului fruntea desprinsă din tencuială. sub palma ei înfloresc riduri.

 

Eu nu joc niciodată șotron, călăule,

Nu pot sări peste ziduri de cretă.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe