Gigi Căciuleanu

Andrei Giurgia Publicat la: 12-03-2015

Se ferește de cuvântul „coregrafie”. Îi place să îmbine dansul cu poezia și inventează mereu ceva în mișcarea scenică. La vârsta de 14 ani a descoperit dansul de avangardă al celebrei artiste Miriam Răducanu. În 1978 a înfiinţat și a condus timp de 15 ani, alături de colaboratorul său artistic, actorul, regizorul și scenograful Dan Mastacan, Centrul Coregrafic Naţional din Rennes, unul dintre primele din Franţa. Între 2001 și decembrie 2012 a fost coregraf și director artistic al Baletului Naţional din Chile. De-a lungul carierei sale, a creat spectacole pentru balerini de nivel mondial, cum ar fi Maia Pliseţkaia, Pina Bausch, Svetlana Beriosova, Jean-Christophe Paré, Jean Guizerix sau Wilfride Piollet. Imagine all the people este cea mai nouă producţie semnată de Gigi Căciuleanu pentru scena Operei Naţionale Române din Iași.

 

Mai întâi a fost limba rusă, apoi limba română. Ne puteţi explica această curioasă parte a biografiei dumneavoastră?

Prima limbă nu a fost rusa. A fost limba câinelui, pentru că mama mă lăsa cu o lupoaică ce mi-a fost dădacă și chiar mamă, pentru că uneori a înlocuit-o pe mama. Molly o chema. Aceasta este prima limbă pe care îmi amintesc că am înţeles-o. Prima pe care am scris-o a fost rusa, iar cea vorbită a fost româna. Bunica ne citea în rusește. Avea o Biblie foarte frumoasă și ne-o citea ca pe o poveste. Mă uitam la acele litere și am învăţat să citesc rusește înainte să mă duc la școală. Am fost trilingv de la început. La noi se vorbea și franceza, iar părinţii vorbeau germana, ca să nu înţelegem chiar tot ce-și spuneau. Probabil că spuneau niște lucruri pe care nu trebuia să le repetăm și la școală. Cât am fost plecat din ţară, aproape că nu mai știam să mă exprim în română. Îmi lipsea foarte mult limba și, ca să nu o pierd, reciteam poeziile pe care le știam de la școală.

 

Și așa aţi început să scrieţi poezie…

Da. Am scris tocmai ca să nu uit limba română. Nu mă gândeam să le public. Pur și simplu, scriam când aveam plăcere. În momentul în care nu creez un spectacol, trebuie să fac ceva: desenez ori scriu. Ulterior, a început să le publice Răzvan Penescu pe LiterNet.ro, pentru că într-un interviu am spus în treacăt că am o ladă întreagă cu tot felul de manuscrise. Atunci el mi-a spus că ar dori să le publice. Sunt publicate în rubrica „Șantier” a revistei. Eu le spun texte, nu poezii. În fond, sunt niște subtexte care se referă la tot ceea ce fac diferit. Toate dansurile mele sunt scrise și notate cu metafore. Așa mi le amintesc mult mai bine decât dacă aș nota mișcările pur și simplu. Toate sunt în fond dansuri.

 

A fost o perioadă, în copilărie, când eraţi atras de slujbele religioase. Aţi vrut să vă faceţi preot?

Nu, nici o clipă. Eram foarte bisericos. Îmi plăcea foarte mult atmosfera din biserică și preoţii. Îmi plăcea slujba ca teatru. Eu sunt credincios și acum, dar nu mai mult de atât. Mă pot ruga și sub un pom, nu am nevoie să mă duc undeva anume. Cred că teatrul de acolo m-a fascinat. În cartierul Icoanei din București erau vreo patru-cinci biserici. Făceam turul, știam ora la care erau slujbele. Era interzis să mergi acolo. Pe undeva era și un „miros de sulf”: nu aveai voie. Ne ascundeam cruciuliţa sub cravata de pionier. Bunicul de pe tată era rus-grec. Când a venit în România, avea barbă lungă. Mergea de mână cu mine. Îmi amintesc că se punea în genunchi în faţa bisericii și, în mod ostentativ, își făcea o cruce rusească, mare. Făceam și eu la fel. Mama a înnebunit când a văzut. Ne spunea: „Ce vreţi? Să vă prindă și să vă bage la zdup?”. Lui nu-i păsa, iar mie nici atât. Îmi plăcea foarte mult altarul. Pentru mine era misterul pentru ceea ce se întâmplă după altar. Mă fascina faptul că ușile se deschideau dintr-odată, iar de acolo ieșeau niște oameni îmbrăcaţi într-un fel anume.

 

„Nu-mi place cuvântul «coregrafie», pentru că eu fac poezie atunci când dansez”

Când a început să vă placă dansul?

Cred că de la bun început. La vârsta de patru ani am avut prima profesoară de dans. Este vorba despre Nuţi Dona. Era o fostă Miss România. Ea a văzut că nu pot să fac ce fac ceilalţi și m-a lăsat liber. Apoi, Miriam Răducanu a canalizat această libertate într-o manieră foarte frumoasă și atunci mi-am dat seama că mă puteam exprima. Nu-mi place cuvântul „coregrafie”, pentru că eu fac poezie atunci când dansez. Un dans se compune de la o metaforă la alta, de la neputinţa de a o spune altfel. Eu fac dansurile din interior, așa cum le percep. Primele coregrafii le-am făcut cu păpuși. Pe la vreo zece ani aveam un teatru de păpuși inventat de mine: fusesem dat afară din școala de balet, pentru că tata avea dosar. M-am refugiat astfel într-un teatru de păpuși și atunci mi-am făcut primele spectacole.

 

Aveaţi public la aceste spectacole?

Da. Erau și copii, și toată familia, una mare, pentru că la noi acasă se adunau refugiaţii din Basarabia. Masa era mereu pusă. Nu era cine știe ce pe ea, dar mereu era așezată. Puneam o perdeluţă în bucătărie și o foloseam drept cortină. Toată lumea era așezată frumos, iar eu le făceam ședinţe de râso-terapie. Așa le numeam. Acum există acest termen, pe atunci nu era. Îi făceam să râdă pentru că era o perioadă grea.

 

A urmat ucenicia la Moscova. Cum a fost acea perioadă?

Acolo s-a cristalizat tot ce învăţasem la Liceul de Coregrafie. Tot la Moscova s-a exacerbat într-un fel această „circăraie”, care este tehnica academică. Îmi plăcea să fac mai multe piruete, mai multe salturi. Totul era mai mult. Când eram mic, voiam să fiu clovn-matematician. Așa era firea mea. Asta am și ajuns.

 

„Dansul învăţat la şcoală este şi el o închisoare”

Aţi plecat la Moscova pentru că în România nu vă simţeaţi liber?

Chestia asta cu libertatea este relativă. Așa ne-am născut noi. Dansul învăţat la școală este și el o închisoare. Vine un profesor, trage cu băţul în tine și îţi spune că așa trebuie făcut, nu altfel. Pe undeva, această libertate îmi era îngrădită și de profesorii de dans academic. Porţile mi-au fost deschise de ceilalţi. Când am ajuns la Moscova, m-am simţit ca acasă. Drumul de la aeroport până la hotel a fost ca printr-un vortex. La intrarea în Uniunea Sovietică, la vamă, în faţa mea, l-au dezbrăcat pe un preot. Au găsit asupra lui dolari și multe alte lucruri. A fost îngrozitor acel moment. Toată lumea a râs când a văzut toţi banii de pe el. Pentru mine, a fost un sacrilegiu: mi s-a părut oribil să dezbraci un preot. Când am ajuns la hotel, am primit un bileţel de la Ministerul Culturii. Pe el scria că trebuie să mă prezint la o anumită cameră. I-am întrebat pe ceilalţi colegi dacă au primit și ei așa ceva. Mi-au spus că nu și atunci am înţeles că trebuie să mă duc singur. Am ajuns acolo. Era o cameră gri, ușa era întredeschisă. Am bătut, dar nu era nimeni. Era o cameră fără mobilă, ca o celulă. A apărut o doamnă în gri, cu un dosar de aceeași culoare. Am îngheţat. S-ar fi putut întâmpla absolut orice în acel moment. Mi-a spus imediat în rusă că este tovarășa Volkova. Mi-a arătat dosarul și m-a întrebat dacă știu ce este. I-am răspuns că nu. Atunci mi-a spus că este dosarul meu și al familiei. „Ai înţeles?”, m-a întrebat ea. Am răspuns că da și mi-a făcut un semn cu degetul la gură, din care am înţeles că nu trebuie să spun nimănui nimic. Mi-a spus „la revedere” și am plecat. Am transpirat atunci ca după un spectacol. În Moscova m-au trecut sudorile reci, dar au fost și sudori calde, la orele de studiu interesante.

 

Specializarea aţi făcut-o la Balșoi?

Pot spune că m-am specializat la București, pentru că am făcut nouă ani de coregrafie acolo, dar la Moscova m-am bucurat că am ajuns pentru că acolo sufla un vânt de libertate. Acolo erau Grigorovici, Maximova, Vasiliev și Maia Pliseţkaia. Ei dansau mai liber și îmi convenea acea libertate.

 

Cu Maia Pliseţkaia aţi și colaborat. Era greu de imaginat acest lucru, student fiind?

Nu te puteai apropia de ea și nici ea nu se uita la noi, studenţii. Eram niște puști veniţi din România. Unchiul ei ne primea la orele de soliști. Nu eram daţi afară din sistem. A fost o perioadă scurtă, dar foarte intensă. Nu aș fi vrut să plec la Moscova, pentru că în ţară eram în plin turneu cu Nocturne, alături de Miriam Răducanu. Tot ea a avut inteligenţa și mi-a spus: „Du-te, băiete, și învaţă carte”. Toată lumea ar fi vrut să aibă această șansă. Eu m-am mirat că m-au trimis pe mine. Eram etichetat ca un rebel.

 

Aţi ajuns la Paris, v-a plăcut și aţi decis să rămâneţi acolo. De ce?

Îmi programasem să emigrez în Statele Unite. Fostul ambasador al Statelor Unite în România știa că sunt în Germania, la Pina Bausch, și mi-a scris ca să mă întrebe dacă vreau să emigrez în Statele Unite. Am acceptat. Aveam încă pașaport românesc. Mi-a spus să merg la Ambasada din Paris, ca să intru în posesia actelor. Așa am ajuns în Paris, în luna august. Mi-a plăcut foarte mult acolo. Am spus că nu mai vreau actele și că rămân acolo. Și acum este minunat Parisul. Îl iubesc foarte mult. Mă consider un parizian, pentru că a fost o dragoste la prima vedere.

 

„Nu aş mai face spectacole dacă aş fi mulţumit de cel pe care îl fac”

A urmat Chile. Aţi semnat spectacole în toată lumea. Sunteţi mulţumit de ceea ce aţi reușit să faceţi până acum?

Eu sunt mereu nemulţumit de mine. Nu mă sufăr. Nu pot să mă văd la televizor, să-mi aud vocea. Nu aș mai face spectacole dacă aș fi mulţumit de cel pe care îl fac. Dacă la un spectacol îmi iese 60% din ce mi-am propus, e bine.

 

Cum era atmosfera culturală când aţi revenit în ţară?

Primul lucru frumos pe care l-am întâlnit a fost o anumită categorie de oameni de presă, pe care i-am găsit la fel de bine pregătiţi ca atunci când am plecat. Foarte bine documentaţi. Știau ce se întâmpla la Paris, chiar mult mai bine decât mine. Veniserăm să dansăm la București cu compania din Paris, la Operă. A fost o conferinţă de presă, la care m-am întâlnit cu tot felul de oameni. Mă așteptam să fie mai cătrăniţi, dar am descoperit de fapt niște oameni luminoși, interesaţi de artă. Mi-au adresat întrebări inteligente, la care nu mi-a fost ușor să răspund. Am întâlnit și câţiva tineri minunaţi, când am început să lucrez. Cred că am norocul să dau numai peste astfel de oameni. Chiar le-am spus că, dacă toată România ar fi ca ei, ţara aceasta ar fi o minune. Acum o lună am făcut o audiţie la București și am găsit câţiva tineri foarte buni. Din familie nu mă văd cu nimeni, pentru că m-am rupt de ea. Cred că sunt foarte supăraţi, dar și ei s-au rupt de mine când am plecat, iar acum familia mea nu mai este în România. Familie au devenit cei cu care lucrez.

 

Pe scena Operei Naţionale Române din Iași aţi montat pentru prima dată un spectacol care aduce și un nou concept: „dansactorii”. Ce ne propuneţi cu producţia Imagine all the people?

Ideea unui astfel de spectacol am avut-o de multă vreme, dar venind la Iași am schimbat totul. A devenit un spectacol cu totul nou. Am găsit aici o echipă foarte deschisă spre noi experimente artistice. Legat de „dansactori”, îmi place foarte mult să lucrez cu actorii, dar îmi este și foarte greu să fac acest lucru, pentru că ei nu înţeleg limbajul meu artistic, al dansului. Atunci trebuie să inventez un alt mod de expresie. E ca și cum ai lucra cu copiii. Pentru un actor sunt foarte clare și intenţia, și sensul a ceea ce trebuie să facă pe scenă. Pe dansatori îi interesează cum arată, în loc să-i intereseze pentru ce fac ceea ce fac. Trebuie să îi transform pe actori în dansatori. Când lucrez cu profesioniști cum sunt cei pe care i-am întâlnit la Iași, Cluj sau București, încerc să-i transform mai întâi în actori și apoi să-i retransform în dansatori. Este greu, pentru că e ca și când ai traduce de două ori. Gestul trebuie să devină mișcare, iar mișcarea, gest. Să se confunde și să aibă aceeași valoare. Foarte micul cu foarte marele trebuie să aibă aceeași putere de expresie. De regulă, un dansator, dacă nu face ceva foarte important pe scenă, are impresia că nu face nimic. Această dimensiune homeopatică mă interesează foarte mult. Atuul acestui spectacol este mișcarea.

 

Tânjiţi după ceva anume?

Nu prea am timp să mă gândesc la așa ceva. Trăiesc într-o stare de urgenţă, pe care mi-o creez. Numai așa mă simt bine, dar în același timp mă obosește.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe