Din aventurile poetului

Claudiu Komartin Publicat la: 12-03-2015

Dacă ar mai fi așteptat doi ani, Paul Vinicius ar fi debutat la vârsta la care a făcut-o, cu șapte decenii mai înainte, Arghezi. Chiar și așa, cu prima sa carte, Drumul până la ospiciu și reîntoarcerea pe jumătate (1998), publicată la 45 de ani, Vinicius și-a făcut o intrare pe care titlurile ulterioare au confirmat-o fără rest. În timpul scurs până la recenta Nopţi la maximum, dimineţi voalate (Editura Agol, 2014), poezia lui s-a impus fără să înregistreze mari rupturi sau oscilaţii contrariante, cu toate piedicile (de natură biografică, în primul rând) pe care poetul și le-a pus de unul singur de-a lungul vremii – și care se regăsesc din plin în tot ce a scris –, distilate într-un discurs ușor de recunoscut.

Cu alte cuvinte, avem de-a face cu un poet a cărui „gheară”, chiar și când nu-i decât gheruţă sau unghie tocită din neputinţă și melancolie, se vede în orice poem pe care îl scrie. Există o arhitectură și un suflu al poemului ce poartă marca Paul Vinicius, cu toate influenţele din Mazilescu (deja îndepărtate, derulându-se în surdină, pe fundalul unduitor al unora dintre poeziile sale de acum), cu toate disimulările și strategiile de camuflaj al unei sensibilităţi lezate, care oscilează pe „frontiera” dintre indolenţă, un fel de stare de apatie a unei feline mari (să tot stai), și ultragiere (ca în și dacă tot s-a vărsat sarea pe masă am nevoie de o onomatopee sau apus de ebonită [electric ladyland breakdown în balta albă]).

E greu de plasat, presupun, pentru istoricii literari (dacă o mai fi existând așa ceva) acest poet care poartă pe chipul poeziei sale trăsături diverse, moștenite de la onirici – poate nu e întâmplător că, pe lângă modelul tutelar Mazilescu, Vinicius s-a apucat la aproape 60 de ani de un doctorat despre Vintilă Ivănceanu –, trecând prin 80-iști (cel mai apropiat îl simt, dintre toţi, de Traian T. Coșovei) și ajungând la scriitorii de după 1990 (în primul rând, Lucian Vasilescu și Daniel Bănulescu). În legătură cu situarea sa în contextul răfuielilor „generaţioniste” dintre 80-iști și 90-iști, Vinicius menţiona franc în antologia Universitas. A fost odată un cenaclu… (Editura MNLR, 2008): „Personal, nu împărtășesc nici o înţelegere pentru tensiunile create artificial, care (cică) ar trebui să ne împartă pe noi, scriitorii, în tabere (generaţii, cenacluri etc.), și asta cu atât mai mult cu cât, ca vârstă, aparţin așa-numitei generaţii ’80, iar ca devenire și școlire literară aparţin așa-numitei generaţii ’90. Suficient soare pentru toţi!”.

Avem așadar de-a face cu un poet generos, un boem de extracţie mazilesciano-bukowskiană. Remarc, în acest context, lucruri de care ne atârnă viaţa („plictiseala face din mine/ un alcoolic rafinat/ un îndurător al nimicului și nerecunoștinţei/ un salvamar care ar scoate din valuri/ toate femeile șubrede/ fugite de-acasă”) și poemul în proză apoi n-am mai vorbit chiar nimic, din familia poemelor cu alcoolici ale lui Ion Mureșan și Ioan Es. Pop. Superbia de declasat face casă bună cu dispoziţia sa fluctuantă, căci actantul din aceste poeme e când încercănat și arţăgos, când într-o admirabilă ebuliţie, capabil de șarje ironice și autoironice, de răfuieli cu lumea, dar și de tandreţuri și jocuri erotice cum rar mai întâlnești în poezia de azi, ca în recunosc: nu suntem decât niște obsedaţi sexual căzuţi în depresii filatelico-ploioase și mai ales o noapte mai puţin pentru poezie („și noaptea a trecut/ pe lângă noi/ precum o basculantă de mare tonaj/ pe o șosea/ mai apoi/ pustie// pierzându-se în ceaţa sexului ei/ devastat de singurătate/ și toamnă”).

Nu pot încheia fără să recunosc un lucru: am fost mișcat și îi rămân profund recunoscător, ca cititor de poezie, dar și ca fiu (fiu de militar, dacă asta are vreo importanţă), poetului care a scris monologul alb cu care se încheie Nopţi la maximum, dimineţi voalate: „ultima dată când l-am văzut/ era pe un pat/ numerotat/ al acelui spital.// (…) priveam hipnotizat toate acele mașinării conectate/ care îl trăiau/ în locul lui/ nehotărându-mă/ cui/ să-i vorbesc.// nu i-am putut adresa mai mult de o frază/ și aceea poticnită/ (…) precum o ușă care ţi se deschide brusc/ și grabnic/ ţi se închide în nas// (ca o sclipire fugară/ a unei inimi decolorate)// și numai după ce i-am văzut lacrima/ înviindu-i paloarea/ am știut că m-a auzit/ că pricepuse/ cine îi vorbea.// și numai după ce ea/ lacrima/ ţi s-a uscat/ am știut că știi că ţi-a vorbit deșertul tătarilor/ și dezolarea ta/ și armata ta nedisciplinată și rebelă/ domnule colonel// eu/ progenitura ta// tată”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe