Sfârşit de sezon cu vedere spre moarte

Maricica Munteanu Publicat la: 12-03-2015

Înainte de a citi volumul Sfârșit de sezon al lui Marius Chivu, m-a intrigat imaginea de pe copertă. Echivocă, perturbatoare, înfăţișând un om deghizat în urs, ale cărui trăsături umane sunt estompate până la confundare, imaginea mi-a adus în minte nuvela lui Sadoveanu, acel „ochi de urs” uman intruziv, care îl obsedează pe personajul central și îi bulversează existenţa, căci fiecare dintre cele 11 povestiri se înfăţișează ca niște turning points ce fisurează linearitatea vieţii. Sunt povestiri despre însingurare, îmbătrânire și moarte, povestiri ale „sfârșitului” în care guvernează stigmatul uitării și dispariţiei. De altfel, memoria este unul dintre nucleele tematice ale Sfârșitului de sezon, constituindu-se ca revers, dar și ca semn al absenţei.

Descrierea satului românesc contemporan, pradă degradării și friabilităţii, este dublată, în povestirea În familie, de drama celor doi bătrâni, contaminaţi la rândul lor de morbul uitării. Dialogurile sunt construite în mod firesc, cu o dexteritate și agilitate de connaisseur, reverberând un vag ecou din scrierile lui Preda, însă ceea ce percutează sensibilitatea cititorului este sugestia unui contratimp al memoriei, revers al trecerii timpului. În același fel, povestirea Întoarcerea este o descindere în interludiile trecutului, spaţiul rural devenind astfel și unul al memoriei: nu întâmplătoare sunt secvenţele ce descriu recuzita de tâmplărie a bunicului mort, ritualul din Sâmbăta Morţilor sau incursiunea cultural-istorică în Evul Mediu. Memoria devine astfel un paliativ împotriva morţii și decrepitudinii, dar și un semn al uitării, căci, nu-i așa, amintirea implică de fapt absenţa memoriei, dovedindu-i fragilitatea. De aici și violenţa sfârșitului lui nea Marin, sfârtecat de porcii mistreţi, secvenţă aproape fantastică, ce amintește de nuvelele lui Ștefan Bănulescu, finalul iluminându-se tot ca o luptă împotriva instituirii uitării: „Mai știi cumva cum o chema pe căţeaua lui nea Marin, aia rea, despre care spuneai că e «neagră în cerul gurii»? Bunica a tăcut o vreme, ca și cum ar fi avut doar un lapsus, dar în cele din urmă a spus că nu, nu-și mai amintea”.

Obiecte pierdute se înfăţișează ca o replică la Persona lui Ingmar Bergman, lunga scrisoare a naratorului părăsit de iubita sa dorindu-se a fi o reiterare imaginară a scrisorii lui Gunar către Elisabet din filmul regizorului suedez. Manieristă, abundând de trimiteri livrești și barochizând pe marginea unei romanţe sentimentale (ceea ce umbrește scrierea în palimpsest și îi domolește efectul), povestirea se resemantizează prin dialogul intertextual cu filmul lui Bergman, configurând un soi de memorie-absenţă, ce conjugă perseverenţa amintirilor în cazul bărbatului-narator și tăcerea personajului feminin, in absentia (și eroina lui Bergman, din câte îmi amintesc, alege să nu mai rostească nici un cuvânt). Tăcerea „celuilalt” face și obiectul povestirii Petrecerea, unde, după ce ne-a purtat într-o zonă a confortului familiar și a intimităţii unui erotism „cam pe dezbrăcate”, autorul interpune, fără vreo explicaţie, o distanţare a femeii printr-o obstinanţă a tăcerii (și faptul că băiatul Matei vorbește prin somn contrastează cu tăcerea mamei): „Dar ea tăcea, iar tăcerea aceea tot mai nefiresc întreţinută, provocată de ceva ce nu putea intui, Mihnea și-a dat seama că nu putea, că nu știa s-o asculte”.

În Domino, amintirile invadează prezentul, circumscriind atmosfera unui Unheimliche ce amprentează cunoscutul cu senzaţia stranietăţii: „Recunoștea totul și totul i se părea străin, ca-ntr-un coșmar”. Marius Chivu recurge la același procedeu al întorsăturilor neașteptate: o melancolică reverie în trecutul adolescentin se izbește de posibilitatea dispariţiei unui prieten. Însă protagonistul refuză să afle identitatea celui pentru care se pregătesc funeraliile, preferând amintirea în dauna adevărului. Povestirea În faţa conchistadorilor aduce în scenă prietenia de o zi dintre un tânăr român și un scriitor septuagenar londonez. Fără a atinge vreo coardă a conflictului dintre generaţii (dimpotrivă, e o prietenie bazată pe „afinităţi elective”), proza lui Chivu pendulează și aici între reflexivitatea memoriei și spontaneitatea clipei prezente (nu întâmplător cei doi beau pentru cai și cărţi). De altfel, memoria devine, pentru bătrânul Harry Chapman, acest „fanatic blinded by the discreet charm of the memory”, un antidot împotriva morţii.

Capabil să surprindă pe spaţii restrânse faliile existenţei și gravitatea sa intrinsecă, Marius Chivu se dovedește a fi un „meseriaș” al genului scurt, iar dacă mă îndoiesc de faptul că Sfârșit de sezon reprezintă, după cum declară autorul într-un interviu, un sfârșit simbolic al criticii literare, cu siguranţă este un început de bun augur al prozei scurte românești.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral