Intimitatea fiinţei, de la şoaptă la ţipăt, obsesie majoră a creaţiei poetice

Angela Nache Mamier Publicat la: 12-03-2015

Un debut tardiv (Adi Filimon, Spaimele, Editura A.T.U., Sibiu, 2013) se dovedește salutar în cazul acestei poete talentate, dar și marginalizate din cauze diverse, conjuncturale. Această izolare trebuie relativizată, căci a condus-o spre un profil statornic, fără stângăciile inerente unui debut precipitat.

Poeta intersectează poezia românească în vogă, epocile ei recente, cărora le și aparţine, dar în același timp a ales calea unei solitudini asumate, a unui suflu tragic impresionant: „mă calcă mama cu fierul încins/ pe obrazul șifonat,/ și rușinea din mine nu ţipă și nu tace, ci/ se face roșie ca sângele/ din prima mea zi de femeie” (despre mame și rușine). Doar acest credo afirmat duce la poezia adevărată și autoarea caută simboluri juste, inteligente, dramatice pentru ceea ce este ascuns în străfundurile inconștientului. Fiorul tragic decurge nu doar din misterul existenţial.

Poeta împletește un halou de raze mistice (iraţionale, cu traiectoriile raţionale), se lasă purtată de fluxul misterelor biografice ori ale universului: „tata mă mărită din nou/ așa e datul firii, fata mea, îmi zice mama, așa e/ de când lumea și pământul:/ femeia se duce după bărbat!/ nu vreau să mă mărit, îi zic, nu vreau/ să dorm în sicrie de piatră,/ mai am încă semnul de data trecută pe gură,/ nu mai vreau să stau între praguri” (tata mă mărită din nou).

Dilemele, decepţiile, solidaritatea cu dificila condiţie a femeilor pot lua forme dramatice; adesea viaţa o aduce în faţa unor obstacole malefice, imposibil de ocolit: „de unde știe vecinul de fereastra mea/ de sub pat?!/ o am din casa cea veche,/ știam că-ntr-o zi voi pleca, într-o zi?/voi vrea să fiu din nou carne și sânge, și-atunci/ voi plânge-n izvorul de sub mine, de-acolo/ și mai departe voi prinde gust de plecat,/ de viaţă și moarte, de râs” (fereastra de sub pat).

Poezia poetei Adi Filimon reunește ecouri magice, unele autohtone, inventariate subtil alături de întrebările clasice: De unde a venit totul? Unde sunt? Cine sunt? Gânduri abisale traversează nopţi de veghe, în care atributele tragice devin apăsătoare. Nu suntem în faţa unei autoare senine: „la Ioaneș, acasă/ ce veselie era la Ioaneș, acasă!/ se benchetuia din zori până-n seară/ și doar/ noaptea se punea paharul/ cu susul în jos./ atunci se-auzea în liniștea seacă,/ aprig cum creștea și se chinuia viaţa” (la Ioaneș, acasă).

Poeta este de o discreţie absolută, dar printre rânduri se plimbă reproșuri voalate, revolte, refuzul compromisurilor ce se ascund în spatele zâmbetelor și minciunilor. Le preferă „retragerea în poezie”, fortăreaţa, în spatele căreia se simte la adăpost și de unde poate elibera acest concentrat emoţional și densitatea trăirilor cu propensiune autosacrificială. Deschiderea către eul profund este aventura interioară, căutarea Adevărului, dincolo de aparenţe. Revelaţiile biografice par uneori brutale, dar senzorialul dramatic duce la poeme bine construite, intense, de la șoaptă la ţipăt: „nu te teme, zice mama, brodând o cămășuică,/ nu te teme! zice ea, liniștită./ și tu erai tot așa până când/ ai gustat din ţărână./ abia atunci somnul tău s-a trezit,/ și n-ai mai plâns, și-ai descrescut,/ și te-ai ascuns în lut ca-ntr-o grădină./ de-aceea ai ochi de pasăre călătoare și pasul/ ușor, ca de cocor” (copilul sălbatic).

Poeta știe să regizeze spaţiul unei simbolistici plastice a morţii. Adesea, poemul e „spus” cu sufletul la gură, între euforie, așteptare, veghe, spaimă, neantizare prin durere, prin moarte. Maturitatea poeziei lui Adi Filimon revelă o anumită dezinvoltură, poeta depășind stadiul inhibiţiilor.

Volumul exprimă și o atitudine socială lucidă, combativă, albul colii de hârtie are virtuţi purificatoare, face respirabil aerul acestei hipersensibile, șocată de insensibilitatea celor din jur, unde hazardul strivește indivizii, rostogolindu-i între cer și pământ: „calicii vor tot: nu au teamă/ că mănâncă prea mult, că îmbracă/ zdreanţa morţilor, că dorm pe sub pod,/ printre vaduri fără număr ale aceluiași râu” (podul calicilor).

Adesea, autoarea face apel cu talent la realismul magic, fascinată de substanţa de fabulos conţinută de partea de iraţional a vieţii: „mușc adânc din capacul sicriului până când/ simt molidul cum plânge rășină și-apoi/ mă îmbracă în ea. mă ţine treaz/ plânsul celui ce fuse înainte de mine/ locatar în cuibar;/ nu-și găsește ceva, atârnă și el/ într-un sac de cânepă, undeva,/ și cere umil să-i dau/ cuiul din cap, cel pe care îl uitase/ și-l ruginise gândind” (locatar la mansardă).

Poeta recurge la un ritual fascinant, care întregește viziunea realului, o încarcă de stranietate, de bizarerie. Este adepta inspirată a unei ambiguităţi suprarealiste, știe să manipuleze conceptele de ficţiune, sens, adevăr, imaginaţie, senzaţie. Este înzestrată cu o percepţie a realităţii multiple (într-un context realist), utilizează un filtru liric, grefat pe cosmogonii autohtone (mioritice), tema morţii fiind dezvoltată până la halucinatoriu, totul într-o venă modernă, care amestecă în forţă banalitatea cotidiană cu mitul, cu absurdul, delirul și politica: „Ioaneș, Ioaneș, ce făcuși tu, Ioaneș!/ mi-ai luat un fus din brâu să-i faci calului tău frâu,/ fântânile să sece potopul de ape,/ pe fundul apei piere bănuţul de durere;/ o vară și o iarnă l-ai pus la betelie/ să facă focul apă, să mă trimită ţie” (descântecul ielelor).

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe