Un spectacol ratat

Dana Ţabrea Publicat la: 12-03-2015

Ideea de bază pe care se construiește reprezentaţia de la Sala Studio a Teatrului Tineretului este că viaţa omului nu e decât un spectacol ratat. Reprezentaţia este realizată după volumul de texte semnate de Daniil Harms intitulat Un spectacol ratat, apărut în 1982 la Editura Junimea, în traducerea lui Ioan Radin-Peianov, care l-a descoperit pe autor în Liternaturnaia gazeta în 1973, făcându-l ulterior cunoscut și publicului român. Nici în Rusia autorul avangardist nu a fost descoperit cu mult mai devreme, interesul pentru opera sa începând să se manifeste prin 1950-1960, prin publicări în reviste, apariţia unor reacţii critice și deschiderea apetitului publicului.

Suprarealismul la care predispun fragmentele din scrierile lui Daniil Harms, în același timp absurd și grotesc, este încadrat într-un „pat al lui Procust” regizoral în cazul de faţă. Manifestul mișcării de avangardă din care face parte și Daniil Harms (Oberiu) proclama o „artă analitică”, fantastică și realistă în același timp. Acest paradox încearcă să îl pună în valoare și regizorul Horaţiu Mihaiu, care a semnat și scenografia, într-o montare nu lipsită de limitări, neajunsuri sau rezerve. Textul pentru spectacol valorifică unele dintre „microevenimentele”/faptele diverse prezente în volum (povestea, scrisoarea, închiderea teatrului etc.), ordonându-le după logica în care a fost gândit spectacolul. Personajele nu sunt decât schiţe de oameni în carne și oase, lipsite de adâncime și nepsihologizate, iar rolurile sunt de compoziţie (doi beţivi care așteaptă trenul într-un bar dintr-o gară, un barman și o chelneriţă).

Abia spre final, după episodul oniric, se schimbă registrul – schematismul personajelor este schimbat prin firesc, râsul superficial lasă loc pentru mai mult, întrezărindu-se latura serioasă din spatele poveștii. Actorii, lucru pe care rareori mi-e dat să îl văd, au lacrimi în ochi. Realismul apare ca veracitate, fantasticul e redat prin mijloace regizorale extrem de previzibile, fără ironie. Metaliteratura lui Harms nu se transpune în metateatru (există o replică singulară, cu trimitere la spectacolul în care se joacă și o încercare hilară de integrare a publicului în poveste), protestul autorului textului faţă de prejudecăţi, obișnuinţe și mediocritate nu este similar cu cel al autorului spectacolului.

Ceea ce salvează un spectacol comun prin decor (improvizaţia unui bar, „Paraiso”, imprimeul cu palmieri, tapetul cu băștinași, feţele de masă cu dublu rol, platourile cu fructe și decoraţiuni exotice) este ideea că banalitatea poate fi ridicată la rangul de artă atunci când plutim în derivă într-un vid axiologic. Ne lipsește comunicarea autentică cu semenii, ne complăcem în depersonalizare, abulie, confuzie, care ne macină orice fărâmă de interioritate rămasă. Suntem cinici, în loc să ne recunoaștem în tristeţea cea mai profundă, ascunsă în spatele râsului neeliberator. De asemenea, spectacolul mai este salvat de jocul deplin conștient al actorilor și de cele două scurte interludii de mișcare scenică ludică (dansul palmelor printre cocteiluri pe tejghea, mersul cu automobilul imaginar, improvizat prin alinierea taburetelor roșii și discuţia de după). Aceste două momente sunt construite să semene cu jocurile copiilor, este căutat ludicul pur, bucuria inocentă oferită de imaginaţie, comicul autentic. Numai că, dincolo de comicul pur, de ludic și de reverie, rezidă adevăruri grave, ce se lasă abia întrezărite, fapt ce distanţează spectacolul de estetica absurdului.

Drept urmare, sunt 50-60 de minute de spectacol de anonimat evenimenţial și regizoral (nu și actoricesc), cu repetiţii, simetrii, stereotipii și stări de ebrietate, în acord totuși cu scriitura atipică a lui Harms. Cea mai mare pondere în Spectacolul ratat o are fragmentul „Despre Kolka și cum a zburat el în Brazilia, iar Petka n-a crezut o iotă”. Călătoria în imaginar (palmieri, colibri, bizoni) stabilește o conexiune cu memoria arhetipală a omului: o zonă mai adâncă din om este accesată atunci când, plecând de la principiul că „totul s-a spus deja”, se recuperează un sens originar, revenind la „rădăcinile” literaturii sau ale teatrului. Odată cu respingerea literarităţii de către Harms este respins și teatralul. Dând la o parte cortina de construcţii scenice, decoruri elocvente, dar mai mult sau mai puţin reușite, compoziţiile de rol, soluţii regizorale plate, rămân doar omul și masca ratării sale.

O linguriţă prinsă în dispozitivul pentru muște (prevăzut cu un magnet), o braziliancă focoasă ieșind dintr-un costum cu forme exagerat construite, un barman aviator cu un ochi lipsă, absurdul lui Harms nu e lipsit nici de imagine, nici de idee. Brazilia e doar un nume pentru ceea ce oamenii au căutat mereu, o stare „paradisiacă”, un „loc” privilegiat. Poate că viaţa omului nu e decât un spectacol ratat, dar în jucarea propriei ratări el improvizează un sens și tânjește încontinuu după ceva. Apoi, după ce toate poveștile s-au spus, povestașului nu-i rămâne decât să o ia de la început.

 

Un spectacol ratat, după Daniil Harms.

Regia şi scenografia: Horaţiu Mihaiu.

Distribuţia: Victor Giurescu, Daniel Beşleagă, Loredana Grigoriu, Florin Mircea Jr., Lucreţia Mandric.

Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, 25 ianuarie 2015.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe