Provinciali

Daniel Cristea-Enache Publicat la: 12-03-2015

Facebook este nu doar o reţea de socializare și una de diseminare a informaţiei, ci și o „oglindă”, necesară uneori pentru reflectarea unor idei, opinii, convingeri de adâncime. Faptul că un utilizator poate posta orice, fără un filtru de exigenţă existent la publicaţii și edituri, oferă un fel de sinceritate brută, nearanjată și necosmetizată. E motivul pentru care nu-l bănuiesc de vreun calcul pe colegul meu preţuit Paul Cernat când a numit pe Facebook Uniunea Scriitorilor „clientelară” și „provincială”. Dacă primul calificativ are o vădită componentă negativă și nu prea poate fi valorificat altfel, al doilea se pretează, cred, unei lecturi de resuscitare. Ce înseamnă o Uniune sau o organizaţie provincială? Este acesta un defect, o hibă, cum consideră Paul Cernat, sau, dimpotrivă, un merit?

Mai întâi, să cădem de acord că locul în care trăiești nu determină aprioric valoarea muncii tale și rezultatele ei. Un poet din București nu este superior unuia din „provincie” și cutare veleitar bucureștean nu va fi un autor mai original decât Cezar Ivănescu, Emil Brumaru, Ion Mureșan din motivul că își caută și își găsește inspiraţia pe malul Dâmboviţei. În virtutea acestei relaţii de ordinul evidenţei, Laurenţiu Ulici bătea întreaga Românie în căutare de poeţi tineri și talentaţi, iar Constantin Noica făcea, cu discipolii săi, filosofie de performanţă la Păltiniș. Sunt chiar mai multe șanse pentru un critic literar sau pentru un filosof să descopere valori în toate provinciile istorice ale României decât în Capitală – pe de o parte, fiindcă aria de căutare și selecţie e mult mai mare, iar pe de alta, pentru că în București valorile sunt deja omologate. Situaţia în care un tânăr scriitor născut în provincie vine și se stabilește la București este curentă. Aplicând calificativul lui Paul Cernat, ar trebui să înţelegem că provincialul se deprovincializează și se profesionalizează pe măsura apropierii sale de Capitală. Dacă numărul de kilometri joacă un rol, devine limpede de ce Nichita Stănescu este un mare poet: fiindcă, născut la Ploiești, era foarte aproape de București.

Trecând însă de la aceste comice situaţii de valorizare la realitatea anilor din urmă, constatăm că „mersul lumii” este exact în direcţia unor organizaţii „provinciale”. Epoca unui Centru unic și a unor structuri de centralism e pe cale să apună. Principiul subsidiarităţii, aplicat coerent și consecvent, pretinde intervenţia centrului politic și administrativ numai acolo unde și numai atunci când soluţiile locale sunt insuficiente. Comunităţile locale joacă fiecare în logica de construcţie identitară bazată pe o specificitate. E firesc și organic ca la Brăila să existe și să fie valorificată o altă specificitate decât la Baia Mare. Ca și Laurenţiu Ulici, Nicolae Manolescu a înţeles și, cumva, a anticipat ceea ce se întâmplă în sfera mai largă a României nu-numai-literare. România nu mai înseamnă un București atotputernic și o unicitate de Rege Soare, strălucind deasupra umilităţii provinciale, ci o societate diferită, în care o comunitate locală mai mică poate avea rezultate net superioare uneia cu un alt ordin de mărime. Fiindcă sunt bucureștean, o spun cu jale: ce s-a făcut la Sibiu în anii în care a fost primar Klaus Iohannis nu s-a făcut în Capitală. De aceea, descentrarea și multiplicarea centrilor reprezintă viitorul, pe când centrul unic și politica de centralizare absolută reprezintă trecutul.

Este o epocă frumoasă pentru un critic literar, care poate face o hartă a valorilor literare nesuprapusă celei tradiţionale. Pe a mea, de pildă, ieșeanul Constantin Acosmei ocupă un loc central în poezia românească postrevoluţionară; și cu cât Acosmei e mai discret, mai obscur, mai provincial, mai necunoscut „vedetelor” de la București, cu atât harta unui critic literar care mizează pe lirica lui este, cred, mai preţioasă. Fiindcă hărţile care ne spun că Bucureștiul este capitala României și orașul cu cel mai mare număr de locuitori nu ne spun decât ceea ce știam deja. Le găsim pe Google Earth în zece secunde.

Pe când hărţile cu provincialii din poezia și proza românească, hărţi care se fac în timp, cu răbdare și cu acurateţe evaluativă, ne spun nu numai cum a arătat literatura română, ci și cum va arăta ea.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral