Nicolae Fleva, tribunul

Roxana Patraş Publicat la: 12-03-2015

Între filele istoriilor literare, publicistica lui Eminescu strecoară o prejudecată greu de ucis. Lupta gărzii conservatoare cu hoardele liberale se exprimă nu numai într-o formulă morală maniheistă, ci și în ideea că secolul al XIX-lea este martorul a două tipuri de politică: una estetizată, la fel de apolinică precum masca „mandarinului” de la Junimea, și una mundană, mercantilă, practicată de o clientelă fojgăitoare sub scutul „vizirului” I.C. Brătianu.

Din acest dispozitiv ideatic s-a dedus că intervenţiile publice ale conservatorilor conţin un etalon al logicii și consecvenţei, în vreme ce discursurile liberalilor trebuie tratate drept exemple de verbiaj demagogic și paranteze patetice. De o parte, o politică a raţiunii capabilă să urce la stratosfera emoţiei estetice, de cealaltă, o politică a inimii dispusă să negocieze cu circumstanţele. Iar prejudecata devine și mai rezistentă dacă vom accepta că cele două modele retorice corespund de fapt doctrinelor celor două partide istorice. Ceea ce explică, în fond, de ce conservatorii și doctrina lor „estetizată” par mai atractive pentru lumea literară decât complicatul hăţiș al moștenirii liberale. În fine… Dacă vom accepta un așa clișeu pe nerăsuflate, riscăm să sacrificăm tocmai partea excentrică, cu adevărat artistă a Partidului Liberal: ezotericul Dimitrie Brătianu, indisciplinatul Nicolae Ionescu, anarhicul Nicolae Fleva, melancolicul Dimitrie A. Sturdza, sarcasticul Petrache Grădișteanu ș.a.

De la Nicolae Fleva, de pildă, a rămas povestea cu „fânul”; se mai știe că, urcat la tribuna Parlamentului, mitralia în toate direcţiile, având energia să-i provoace și la duel pe cei care scăpau execuţiei verbale. Cu toate că s-a bucurat de un excepţional succes de scenă, discursurile sale sunt mult prea lungi pentru a putea fi parcurse astăzi de cititorul grăbit, pornit în căutarea nestematelor oratorice. În anul 1893, de pildă, Nicolae Fleva este un client fidel al tribunei parlamentare și un mare specialist al „interpelaţiunilor”; îi dă mult de furcă guvernului Lascăr Catargiu, mai ales că la sfârșitul lui februarie reușește să vorbească neîntrerupt pe toată durata a două ședinţe a Adunării Deputaţilor, livrând un discurs de peste 150 de pagini, poate cel mai lung din istoria vieţii noastre parlamentare (Regim autocratic. Politica centralisatoare a guvernului conservator Lascăr Catargiu). Dar tribunul nu se liniștește și lovește din nou, cu întreită locvacitate. Următoarele intervenţii (Regim autocratic. Dări apăsătoare…, Dreptul cetăţenesc de întrunire și delegaţiune la Rege…, Politica financiară…) însumează alte sute de pagini, scrise uneori cu corp mic și pe două coloane la Voinţa Naţională și Imprimeria Naţională, alteori cu tot dichisul editorial impus de tipografiile Basilescu, Luis, Göbl, Gutenberg ș.a., care obișnuiau să disemineze operele parlamentarilor în formatul broșurii.

Fleva își pregătea discursurile cu mare atenţie la structură, argumentaţie și, cel mai important poate, la ţinuta lor stilistică. Cu toate că le citea, rămânea foarte atent la reacţiile publicului, la întreruperi, aplauze sau ironii. Acestea puteau fi parate sau dezvoltate, în funcţie de context, după care se relua lectura textului. Voi da numai câteva exemple. Adus la exasperare de expozeul lui Fleva, Take Ionescu, pe atunci ministru al Cultelor, începe să râdă, reacţie sancţionată de tribun cu observaţia că „un ministru e dator să fie totdeauna serios”. Când Alexandru Lahovari îl ironizează pentru îndrăzneala sa adjectivală de a spune că ședinţa Adunării este „solemnă”, oratorul-maratonist i-o retează, subliniind că „atunci când un representant al Ţărei vorbeşte de la tribună, nu poate fi şedinţă mai solemnă”. Pe un mai tânăr coleg de la Muscel îl apostrofează cu remarca: „Sunteţi proaspăt de tot, nou în politică. Bine ar fi să fiţi mai modest”. I se răspunde cu o obrăznicie pe care nu și-o permit nici chiar adversarii consacraţi ai lui Fleva („D-ta te-ai învechit prea mult!”), moment oportun pentru a închide paranteza și a relua lectura exact din punctul unde fusese întreruptă.

Dar Fleva s-a vădit a fi și un foarte aplicat cititor de filosofie și teorie politică, importată mai ales din spaţiul anglo-american. În ciuda mizei polemice imediate, care ar fi impus răspunsuri concise, la obiect, interpelările lui se servesc de citate extinse din Tocqueville, lordul Brougham, Ferron, Gladstone și Erskine May și de foarte erudite comentarii. Dotat cu un excepţional simţ al limbii române, oratorul se înfurie când dă peste situaţii de inadecvare stilistică, mai ales în documentele/discursurile tocmite într-o limbă confuză, arhaizantă. De pildă, bătrânului Catargiu nu-i iartă slugărnicia faţă de rege (la care se închină ca unui „fetiș din alte timpuri”) și nici îndrăzneala necuvenită de a conjuga verbul fanariot a sfeterisi. Cu alte anecdote despre Fleva voi veni poate luna viitoare.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe