Dezamăgiri postcomuniste

Lucian Dîrdală Publicat la: 12-03-2015

Ne aflăm, deloc surprinzător, sub semnul bilanţurilor ce încep cu formula „după douăzeci și cinci de ani”. Voi încerca în cele ce urmează să inventariez câteva dezamăgiri faţă de mersul societăţii și politicii românești în perioada postcomunistă. Rândurile de mai jos nu pun în cauză ideea că, în ultimul sfert de secol, România s-a schimbat enorm și s-a schimbat în bine.

Un prim motiv de insatisfacţie ţine de ușurinţa cu care statul a fost penetrat de interese disimulate, încă de la începutul procesului de reconstrucţie postcomunistă. Fenomenul nu a ocolit nici una dintre fostele ţări socialiste, dar în România a căpătat o amploare specială în anii ’90, ameninţând să captureze statul. Corupţia instituţionalizată din ultimii cincisprezece ani, plasată la interfaţa public-privat, nu poate fi înţeleasă fără ilustrarea întregii traiectorii. Penetrarea statului explică în mare măsură blocajele, întârzierile și deficitul nostru de performanţă. La începutul lui 1990, puţini dintre noi și-ar fi închipuit că vom fi atât de afectaţi.

A doua mare dezamăgire se referă la capacitatea noastră de a comunica și delibera, de a crea nuclee de solidaritate. Am lăsat în spate un trecut apăsător, deci nu ne puteam aștepta la o ascensiune facilă a societăţii civile. Totuși, în etapele iniţiale ale tranziţiei domina ideea că totul este o chestiune de timp, că experienţa suferinţei comune ne va ajuta până la urmă să creăm punţi de dialog care să nu se rupă sub greutatea diferenţelor. Nu a fost așa. Am scăpat, până la urmă, de blestemul violenţei politice, dar nu reușim să dezvoltăm o cultură a acţiunii colective.

Cel de-al treilea eșec ţine de nivelul individual. Este relativ ușor de înţeles de ce ar căuta cineva să evite povara cetăţeniei dacă i se cere să acţioneze mereu în beneficiul altora, fără a profita prea mult de rezultate. Mai greu de explicat este însă de ce mulţi nu se implică nici atunci când le sunt ameninţate în mod clar interesele. Cu siguranţă că sentimentul slăbiciunii și incapacităţii civice este mai ușor explicabil în cazul acelora dintre noi care am suferit o perioadă mai îndelungată influenţa regimului totalitar, dar răspândirea lui în rândul generaţiilor mai tinere ne arată cât de problematică este asumarea cetăţeniei democratice.

Acestea ar fi, cred, cele trei mari surse de dezamăgire. Descompuse logic și recombinate, ele ar putea sta la baza unei naraţiuni destul de sumbre despre tranziţia românească. Mai sunt însă și altele. Poate că lipsa de politeţe în discursul public nu este atât de gravă, dar contribuie mult la senzaţia că mediul politic românesc este unul aproape toxic, în care oamenii decenţi nu se vor simţi niciodată confortabil. Din nou, este o concluzie ce infirmă speranţele din perioada de început a democraţiei reale, la mijlocul anilor ’90 (despre „politeţea” din primii ani postrevoluţionari nu are rost să vorbim).

Trecând de la discurs la aspecte de fond, cred că tehnocratul – în ipostaza sa de actor implicat în politicile publice – a avut un randament sub așteptări. E vorba despre expertul ce alege să se implice direct în competiţia partizană, nu despre personaje ce au activat în instituţii elitiste, precum Banca Centrală, prea puţin sau deloc supuse controlului democratic. De la tehnocratul din Executiv am fi putut aștepta, cred, o contribuţie mult mai solidă la profesionalizarea guvernării, iar prezenţa lui ar fi trebuit, în teorie, să reducă nivelul clientelismului. Din păcate, nu s-a întâmplat așa.

În fine, o ultimă și neplăcută surpriză: descentralizarea. Din nenumărate motive, acest concept are – și trebuie să aibă în continuare – o presă bună. Experienţa românească ne arată însă cum se poate rata unul dintre marile premii pe care el le poate aduce: marja sporită de inovare și, dintr-o altă perspectivă, posibilitatea de a alege între soluţii alternative, dezvoltate deja în alte zone, în alte instituţii.

Este, desigur, o listă incompletă și subiectivă. Am evitat să mă concentrez asupra nucleului dur al politicii românești, căutând să explorez și zonele ei oarecum marginale. Dacă unii cititori observă lipsa unor teme semnificative sau, oricum, intens discutate, îi rog să ţină cont de faptul că semnatarul acestor rânduri nu a fost niciodată un optimist. Poate că își amintesc – sau au aflat ulterior – ce remediu bun împotriva acestei afecţiuni s-au dovedit a fi primele șase-șapte luni din 1990.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe