Charlie Hebdo şi libertatea de expresie

Bogdan Călinescu Publicat la: 12-03-2015

Doi intelectuali rafinaţi pe care îi citesc și îi preţuiesc din vremea adolescenţei s-au duelat în ziare în legătură cu libertatea de expresie. După părerea mea, amândoi au dreptate. Pe de o parte, libertatea de expresie nu se decretează. De altfel, cine ar avea calităţile morale și intelectuale să o facă? Politicienii? Funcţionarii?

În Franţa există două legi care îngrădesc libertatea de expresie: legea Pleven, votată în 1972, și legea Gayssot din 1990. Sunt două legi ce poartă numele unui politician fidel generalului De Gaulle și al unui comunist, fost ministru în guvernul socialist al lui Lionel Jospin. Aceste legi condamnă discriminarea din motive de rasă sau religie. Am văzut în Franţa (deși libertatea de expresie e stipulată în Declaraţia Drepturilor Omului) la ce teribile derapaje duce o reglementare a libertăţii de expresie în privinţa raselor, a crimelor naziste (bineînţeles, crimele comuniste pot fi negate și justificate), a homosexualilor… Nu poţi spune nimic despre romi. Politicienii, mai ales cei de stânga, au reușit să-și impună viziunea despre istorie, iar dreapta s-a conformat. Astăzi, în Franţa, felul cum trebuie tratate anumite subiecte de istorie e discutat în Parlament de politicieni, și nu de istorici! De fapt, libertatea de expresie e tolerată doar dacă te exprimi… ca toată lumea și nu te îndepărtezi de canoanele corectitudinii politice.

La câteva zile după atentatele din Franţa, cunoscutul ziarist Philippe Tesson a declarat că laicitatea e ameninţată de musulmani. Imediat, asociaţiile antirasiste au depus plângere la tribunal. Arsenalul juridic de care dispun aceste asociaţii sunt nelimitate, iar orientarea lor politică nu e un secret pentru nimeni. Legea Gayssot a agravat situaţia, generalizând delictul de negaţionism ce se aplică partinic.

Sigur, Andrei Pleșu are dreptate atunci când afirmă că bunul-simţ ar trebui să responsabilizeze autorul (desenatorul). Nu se poate spune (scrie, desena) orice despre orice subiect. Unele merită mai multă reflecţie și cumpătare. În Franţa nu poţi folosi cuvântul escroc sau înjurăturile la adresa unei persoane. E un fapt condamnat de lege, ceea ce mi se pare un lucru bun. Însă ideal ar fi ca fiecare scriitor (sau desenator) să-și fie propriul cenzor. Să știe cam cât piper să pună în opera lui. E dificil însă să ai această pretenţie. Majoritatea autorilor îţi vor răspunde că sunt liberi să creeze. Dacă le place oamenilor… Iată ce text putea fi citit în numărul din decembrie al revistei Charlie Hebdo cu titlul „Un Crăciun fericit”: „Chiez dans les crèches/ Achevez les handicapés/ Fusillez les militaires/ Etranglez les curés/ Ecrabouillez les flics/ Incendiez les banques”. Printre altele, să facem ceva pe scena Nașterii și să strângem de gât preoţii… În numărul de după atentate, care s-a vândut în peste șapte milioane de exemplare, există o caricatură profanatoare a Sfintei Emmanuelle… Cam acesta este nivelul revistei. Ce e foarte interesant e faptul că, în decembrie, înainte de atentate, în ciuda vulgarităţii și a lipsei totale de bun-simţ, era în pragul falimentului. Din motive financiare nu mai puteau scoate un număr în ianuarie. Deci piaţa o condamnase, însă teroriștii au salvat-o.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe