Învestitura și veșmintele (2)

Stelian Dumistrăcel Publicat la: 12-03-2015

După ultimele norme de dreaptă scriere, părea că lucrurile s-ar fi lămurit, în sensul că (a) învesti trebuie folosit cu sensul „a acorda cuiva în mod oficial un drept, o autoritate, o demnitate, o atribuţie” (de înţeles și prin sinonimele parţiale a înscăuna, a alege, a orândui), astfel că acţiunea se numește învestire sau învestitură, pe când perechii (a) investi i se acordă folosinţa spre a numi faptul de „a plasa, a aloca, a cheltui un fond, un capital, diverse mijloace materiale într-o întreprindere; a face o investiţie”.

Această distribuţie a lingviștilor pare că nu prea contează în discursul public, ba chiar în cel legislativ. Ca să acceptaţi acuza, putem încerca descifrarea unei prevederi din Constituţie referitoare la politica externă: „Ratificarea sau aderarea, respectiv denunţarea tratatelor încheiate în numele României, se consemnează în instrumentele de ratificare sau aderare, respectiv de denunţare, semnate de Președintele României, investite cu sigiliul statului și contrasemnate de ministrul afacerilor externe” (Art. 9, Legea 4/1991). Mai putem invoca și alte texte, cum este, de exemplu, „Procedura de investire a hotărârilor judecătorești cu formulă executorie” etc. Este evident că ambele forme ale verbului trimit cu extensie la învestire („oficializare, legalizare”), și nu la vreo investiţie! S-ar părea că este o urmă a vechii utilizări, nediferenţiate a verbului (a) investi. Iată un titlu din aceeași zonă a comunicării publice: „Decretul nr. 3072/1940 privind investirea Președintelui Consiliului de Miniștri și Prerogativele Regale…”.

Dar să revenim și la legătura dintre învestire și veșminte, pusă în evidenţă de o precizare privind utilizarea fr. investir, moștenitor al lat. investire „revêtir, garnir”: simbolul demnităţii, al puterii conferite îl constituia un element al îmbrăcămintei („un élément du costume étant le symbole de la dignité, du pouvoir conférés”, Trésor de la langue française informatisé).

Cităm câteva probe locale privind practica respectivă. Este vorba despre o descriere a numirii de către sultan a domnitorilor Grigore Ghica al Moldovei și Barbu Știrbei al Munteniei: după introducerea respectivilor în sala de audienţe a sultanului, acesta „a luat două nișamuri (cordoane), le-a dat marelui vizir, care le-a sărutat și le-a trecut apoi ministrului de externe, sărutându-le și el, și înmânându-le altor subalterni spre a le prezenta spre sărutare domnitorilor, înainte de a li se atârna de gât. Cu același ceremonial, domnitorii au fost încinși cu câte o sabie oferită de sultan”; apoi, „domnitorii erau duși în alt loc, unde primeau un cal…”. Iată fapte comparabile de la numirea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza: „A doua zi Cuza a primit Marele cordon și o sabie încrustată cu diamante” (dacoromania-alba.ro).

Faţă de simplele simboluri descrise (de secol al XIX-lea), plenitudinea semnificaţiei oficiale a veșmintelor poate fi înţeleasă prin practica oferirii caftanului. După Constantin (Dinicu) Golescu, în vechime, la numirea domnitorilor celor două ţări românești, la Ţarigrad, sultanul sau vizirul îi îmbrăca pe aceștia în mantaua de gală ce se numea caftan (cuvânt turcesc). La rândul lor, aceștia îi căftăneau apoi, la venirea în ţară, pe boierii ce urmau să ocupe mari demnităţi. Iată un citat semnificativ din Letopiseţul anonim atribuit lui N. Muste: „Să-l îmbrace cu căftan de domnie, în locul Ducăi-vodă” (începutul secolului al XVIII-lea). Pe terenul limbii române, a apărut locuţiunea a îmbrăca caftanul, cu sensul „a deveni domn, a se boieri”, căftănie însemnând „privilegiul de a purta caftan”.

Dar oferirea simbolică și purtarea caftanului nu s-au limitat la acest nivel. Legătura dintre o anumită îmbrăcăminte și o anumită poziţie socială (sau ocupaţie) s-a extins; caftan a fost numit, de exemplu, și veșmântul preoţesc („caftan de popă”), deși nu lipsește nici expresia sarcastică, de contrast, căci, familiar, (a) căftăni a ajuns să însemne, cu referire la punerea la punct a arivistului, „a bate” (la Alecsandri, de exemplu).

Așadar memoria vocabularului limbii române privitor la cinuri, la ranguri a păstrat ideea de asociere între poziţia socială și veșminte, respectiv ceremonial (am citat versuri semnificative ale lui Gr. Alexandrescu: „România învestită/ În veșminte de serbare,/ Îţi dorește, îţi urează/ De mari fapte viaţă plină…”). Pentru lingviști, aceasta poate să fi fost o raţiune pentru a propune, respectiv pentru încercarea de a impune în limba „exemplară” contemporană norma de discriminare semantică la care ne-am referit la început. Este o viziune pentru care putem face chiar raportarea la verbul (a) înveșmânta, creaţie cultă, din secolul al XIX-lea, ce aparţine registrului public formal, enunţului solemn referitor la vreun oarecare tip al învestirii: dicţionarele înregistrează pentru (a) înveșmânta sensul „a îmbrăca în veșminte speciale (cu ocazia unei solemnităţi)”.

P.S.: Nici o legătură între (a) căftăni- „a bate”- și (a) cafti, ultimul termen argotic, preluat din limba rromilor!

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe