Alteritatea ego-ului, de la autoportret la selfie

Lavinia Maria Pruteanu Publicat la: 12-03-2015

Definiţiile generale găsite în dicţionare pentru termenul autoportret se referă la reprezentarea propriei persoane în pictură, sculptură și literatură. Internetul, ca sursă pseudoprimordială de înţelepciune, la care ne raportăm fiecare dintre noi din ce în ce mai mult, ne dezvăluie semnificaţia termenului selfie ca fiind acea fotografie făcută cu smartphone-ul sau cu altă cameră digitală direct asupra propriei persoane ori prin intermediul oglinzii.

Apar astfel interogaţii cu privire la motivaţia pentru care individul, de-a lungul istoriei umanităţii, și-a dorit propriul portret și ce conotaţii a oferit acestei imagini. Un posibil răspuns care ne vine în minte imediat se referă la narcisism, acea formă de dragoste, admiraţie, atenţie acordată propriei persoane. Chiar dacă în limbajul comun termenul are mai curând o conotaţie negativă, fiecare dintre noi are, în proporţii diferite, o cantitate de narcisism. Situat între limitele normalităţii, narcisismul este „responsabil” de un nivel optim de încredere în propria persoană, în corecta autonomizare a deciziilor, în proiecţia, realizarea și definitivarea planurilor personale ori profesionale. Psihologii, psihanaliștii și medicii acordă atenţie componentei patologice a narcisismului, adică acelei supraestimări a sinelui, admiraţiei contemplative a propriei persoane, autoerotism manifestat prin excitare libidinală la imaginea propriului corp. În literatura de specialitate există opinii oscilante, uneori divergente legate de narcisism. Astfel, Freud (care introduce termenul în 1910, preluându-l de la înaintași mai puţin celebri, cum ar fi P. Naecke, H. Ellis sau K. Abraham) pendulează în teoriile sale, considerând narcisismul un stadiu intermediar al evoluţiei sexuale, între autoerotism și iubirea obiectuală, pentru ca ulterior să îl „descompună” în narcisism primar și narcisism secundar. Melanie Klein nu consideră că există un „stadiu” narcisic pentru relaţiile obiectuale, ci doar „stări” narcisice caracterizate printr-o „întoarcere” a libidoului asupra obiectelor interiorizate.

Așadar, fie că îl abordăm din perspectivă psihopatologică sau nu, autoportretul sau selfie-ul se află cel mai adesea în strânsă relaţie cu imaginea pozitivă pe care individul dorește să o comunice lumii. Cu toate acestea, privind diverse autoportrete, observăm că ni se înfăţișează stări și expresii diferite de „poza” frumoasă și bună pe care o presupune narcisismul. Astfel, Rembrandt, care a lăsat posterităţii peste patruzeci de autoportrete, nu se „înfrumuseţează” deloc; dimpotrivă, ne lasă mărturii asupra evoluţiei personalităţii sale, transmiţându-ne o paletă întreagă de expresii, de la calm până la furie. Paul Gauguin a pictat Christosul galben, Autoportretul cu Christos galben și Autoportret cu aureolă, tablouri care pun într-o subtilă relaţie sacralitatea, autoportretul și artistul. Imaginea Răstignirii asociată cu cea a lui Gauguin oferă un bun prilej pentru interpretări asupra narcisismului pictorului postimpresionist… Autoportretele lui Pablo Picasso devin tot mai încărcate de tensiune erotică, fiecare transformare a artei sale realizând-o cu ajutorul imaginii trupului (ce dobândește imediat o valoare simbolică pentru comunitatea artiștilor vremii). Frida Kahlo mărturisea deseori: „mă pictez pe mine, pentru că mult prea adesea sunt singură și pentru că sunt subiectul pe care îl cunosc cel mai bine”, majoritatea autoportretelor sale reflectând suferinţa fizică și psihică a accidentului petrecut în tinereţe.

În contemporaneitate, selfie-ul accentuează cumva componenta narcisică. Astfel, dorim să comunicăm lumii instantaneu, cu ajutorul reţelelor de socializare, o stare și o imagine pe care le considerăm superlative ale propriei persoane la un moment dat, mult râvnitul premiu fiind cuantificat în cât mai multe like-uri sau vizualizări. Aceste selfie-uri pot fi ocazionale și spontane, ceea ce pentru epoca actuală nu pare a fi foarte îngrijorător, dar graniţa devine destul de ușor de eliminat conducând spre patologic, atunci când vedem postate treizeci de selfie-uri pe zi sau, și mai grav, când ne facem optzeci și patru de fotografii pentru a expune doar una… Ce se află în spatele acestui comportament? Avem premise corecte pentru tulburările obsesiv-compulsive, pentru fragilitatea psihică și dezechilibrul emoţional. Există studii care arată că persoanele obsedate de selfie-uri suferă de o tulburare psihică numită body dysmorphic disorder („tulburarea dismorfică a corpului” sau denumirea „populară” „sindromul urâţeniei”), caracterizată prin obsesia aspectului fizic, întrucât cei în cauză sunt nemulţumiţi de propria imagine corporală.

Cred că rămâne o continuă și fascinantă provocare relaţia dintre artă, psihopatologie, existenţa comună și alteritatea ego-ului de-a lungul istoriei umanităţii, precum și transformările pe care acesta le comportă…

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe