Bucătăria migratoare

Teodora Manea Publicat la: 12-03-2015

Privesc la haosul semantic din bucătăria mea: foi de plăcintă turcești, cumpărate din magazinul Hera International, telemea grecească, creme fresh (echivalentul englez cel mai apropiat de smântâna tradiţională), Kefir (pe post de lapte bătut) de la magazinul polonez. Toate astea pentru că mi-e poftă de plăcinta bunicii, plăcintă dobrogeană cu telemea, iaurt și multe ouă.

Foile le făceam împreună, aluatul se transforma din turtiţe în rotiţe, le lipeam cu ulei, apoi se întindeau pe dosul mâinilor bunicii într-o foaie subţire, epidermică, atât de subţire, încât puteai citi ziarul prin ea. Cel puţin așa trebuia să fie în enunţarea normativă a bunicii. Foaia se așeza pe o pânză albă, o stropeam cu amestecul de ou și brânză, apoi, cu o mișcare magică, bunica ridica marginea pânzei și totul se închidea într-un rulou perfect. Mă întreb de unde veneau reţetele bunicii, fără internet, fără carte de bucate, fără colege de serviciu. Reţetele ei erau speciale și cumva unice, precum plăcinta, gizmana, plachia și cuscuţul pe care îl făcea singură, acoperind fărâme de grâu cu straturi de ou și făină cu aceleași mișcări magice ale mâinilor.

Bucătăria amintirilor mele desenează ramurile tradiţiilor culinare ale familiei, un fel de mărturii despre istoria neînregistrată a oamenilor simpli. Pitele macedonești ale unei mătuși, supele ardelenești ale străbunicii dinspre mamă, mielul cu sparanghel al altei mătuși, nevastă de primar în perioada interbelică.

Ceea ce nereflectat s-ar numi influenţe culinare italiene, germane, grecești și turcești sunt, la o privire mai atentă, mărturii etnice care au supravieţuit în gusturile și aromele bucătăriei chiar și atunci când numele, cetăţenia, limba sau religiile au fost schimbate. Bunica a fost poate din ultima generaţie care ar fi putut mărturisi și descompune un arbore genealogic în tradiţiile culinare care s-au sedimentat la intersecţia imperiilor. Amintirea și gustul se combină în mica alchimie a bucătăriei mele polisemantice în încercări magice de a recrea puzzle-ul identităţii mele istorice. Există o anumită transcendenţă a gustului în amintire, pentru că gustul este mai mult decât gust, este cultivare și mărturie.

Pe un raft, garam masala, curry și papadums trădează compoziţia etnică a locului unde mă aflu acum, legăturile coloniale ale Angliei cu India. Bucătăria e mai plină de istorie și ideologie decât ar crede cineva privind de sus către activitatea marginală, desuetă și non-feministă de „a sta la cratiţă”.

Când soţul meu german – hrănit în copilărie cu supă Maggi instant, produsul ideologic al mâncărurilor semipreparate și al distanţării femeii de obligaţiile culinare – pleacă pe la vreo conferinţă, mă văd cu prietenele și pun la cale mâncăruri pe care el nu le poate vedea sau înţelege, precum ciorba de burtă. Am găsit aici, într-o măcelărie, burtă de vacă, doar că e albită și curăţată de toată animalitatea ei. Măcelarul îmi spune: „E pentru căţei sau pentru cei mai în vârstă, care o mănâncă din nostalgie, pentru că le amintește de timpul războiului. O mănâncă friptă”. Da, mă strâmb și eu, pentru că e un gust străin, pe care nu vreau să-l încerc, o experienţă care nu e a mea.

Întâlnirile mele culinare secrete au aura și voluptatea unor escapade amoroase. Voluptatea de a recrea mâncăruri comune, ale copilăriei, de a vorbi din nou limba maternă, care, la fel ca în cazul extrem al unui Cioran redeschizând limba română, începe cu înjurături. Mici vulgarităţi care condimentează și pătrund ca un șoc electric o limbă altfel moartă și împachetată departe. Înjurăturile și voluptatea gustului activează limba ca limbă și limba ca organ gustativ. Ea se dedublează în organ al comunicării și deconstrucţiei hranei, în simetrie perfectă cu memoria. Mâncarea devine text și pretext, pharmacon, leac împotriva uitării și otravă a unei identităţi prea complexe pentru o singură condiţie istorică.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe