Fructele amare ale „Primăverii Arabe”

Dan Pavel Publicat la: 12-03-2015

Rareori s-a întâmplat în ultima jumătate de secol, de când a început cel de-al treilea val al democratizării, ca specialiștii să interpreteze greșit semnele. Primele semne contradictorii s-au remarcat în Rusia, după venirea la putere a lui Vladimir Putin. Fareed Zakaria a simţit nevoia să inventeze termenul illiberal democracy, ale cărui caracteristici puteau fi aplicate pentru un grup mai larg de ţări caracterizate de ambiguităţi, inclusiv România.

Au existat anumite speranţe în timpul „revoluţiilor portocalii”, după care a urmat „Primăvara Arabă”, care părea să aducă după sine democratizarea în universul geopolitic islamic. Dar sub mantaua revoluţionară a luptei împotriva „dictatorilor” lumii arabe se ascundeau mișcările totalitare ale integrismului jihadist. În Egipt s-a întâmplat exact ceea ce avertizaseră conducătorii autoritari: ascensiunea politică a Frăţiei Musulmane aproape că a îngropat democraţia. A fost nevoie de o inedită alianţă între forţele liberale, democratice și armată pentru a duce la bun sfârșit lovitura de stat împotriva unui stat teocratic deja puternic.

Oricât de politically incorrect pare, cu greu poate cineva să-l contrazică pe Samuel Huntington, care afirma că graniţele Islamului sunt însângerate. Oriunde Islamul se învecinează cu o altă religie/civilizaţie, este conflict, război sau conflict îngheţat (afirmaţia poate fi verificată cu harta în faţă). Lucrurile sunt însă și mai complicate. Cele mai însângerate graniţe ale Islamului sunt cele interioare și întortocheate dintre lumea sunnită și cea șiită. Califatul jihadist sunnit a apărut după logica luptei împotriva statelor cu guvernare șiită – Siria și Irak, care sunt sprijinite de Iran. Marii sprijinitori ai luptătorilor aliaţi iniţial cu Al-Qaeda au fost Arabia Saudită și Turcia, cel puţin în faza incipientă. În ultimă instanţă, ISIS face parte din categoria Mafia States. Un alt „califat” a apărut în Africa, în nord-estul Nigeriei, și este patronat de puternicul grup terorist Boko Haram. În vreme ce francezii și europenii se plângeau de șocul atacului de la Charlie Hebdo, pe continentul african erau măcelăriţi mii de oameni.

Soarta înfruntării dintre fundamentalismul islamic și democraţie nu se joacă doar în lupta tot mai globalizată împotriva noilor „califate”. Internaţionala jihadistă există de aproape o jumătate de secol. S-a format în lupta împotriva trupelor sovietice din Afganistan, apoi s-a mutat în Etiopia, în Caucazul de Nord, în Siria și Irak, în Africa de Nord și de Vest și din nou în Afganistan și Pakistan. Soarta înfruntării se joacă în Europa Occidentală, unde baza de recrutare a jihadiștilor numără deja zeci de milioane. Toleranţa democraţiilor de tip liberal le-a permis multora să trăiască în ambiguitate. Dar acum, aceste societăţi sunt ele însele forţate să-i integreze doar pe cei care acceptă regulile și să-i expulzeze sau să-i aresteze pe cei care subminează moștenirea revoluţiei de la 1789.

La noi se vorbește foarte puţin despre cele mai liniștite zone ale lumii islamice – cele nondenominaţionale. În ţările unde credincioșii au aderat de secole la o formă de Islam care nu este nici sunnită, nici șiită, dar și în interiorul unor societăţi cu tradiţia sciziunii, cercetările au scos la iveală diferenţe semnificative de atitudini și mentalităţi (vezi rapoartele Pew Research Center privind religia și viaţa publică din lumea musulmană). Este vorba despre chestiuni legate de statutul femeii, homosexualitate, avort, sex premarital, prostituţie, adulter, divorţ, poligamie, terorism, alcool, eutanasie, „omor ritualic” ș.a.m.d.

Dincolo de dimensiunile strategice și tactice ale luptei împotriva organizaţiilor crimei organizate deghizate fundamentalist, există o paletă întreagă de soluţii legate de cunoașterea socială și politică. Metodele cercetării sociale de calitate, traversarea graniţelor interdisciplinare rigide, înţelegerea contextelor istorice, culturale, religioase, politice particulare, a interacţiunilor geopolitice și economice vor produce rezultate doar acolo unde primează abordările centrate pe interesul public. Occidentul s-a emancipat tot pe cale epistemologică, după ce politica s-a bazat pe o cunoaștere de tip autoreferenţial. Adică atunci când s-a trecut de la preocupările pentru transcendent și transcendental la cunoașterea imanentului, cum ar fi spus Noica.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe