Politicienii şi politica de arhitectură

Dragoş Dascălu Publicat la: 12-03-2015

Organizaţiile arhitecţilor (Uniunea și Ordinul) nu reușesc să impună decât foarte rar subiecte pe agenda publică. Este una dintre cauzele pentru care, de exemplu, primarul Bucureștiului face o strategie din stimularea traficului auto, pe când Anne Hidalgo, acolo unde există o politică a arhitecturii, a adoptat recent un plan prin care traficul auto din Paris va fi interzis până în 2020. Nu știu dacă e vina tendinţei generale de izolare a profesiei, a profitabilelor complicităţi dintre arhitecţi, autorităţi și investitori care urmăresc doar interesele private ale celor din urmă, a dificultăţii de comunicare a breslei cu publicul larg, a opacităţii totale a autorităţilor faţă de problemele mediului (incluzând aici și mediul construit) sau a tuturor împreună. Cert este însă că România nu are o politică arhitecturală asumată și urmărită public, deși există astfel de documente (elaborate de Ordin), iar acest lucru ne afectează și ne va afecta tot mai mult în viitor.

Există însă un instrument prin care Ordinul și Uniunea acţionează în sensul unei politici a arhitecturii, uneori chiar foarte eficient: proiectele culturale. Acestea sunt finanţate din taxa de timbru aferentă fiecărui proiect de arhitectură (0,5% din valoarea investiţiei, colectată odată cu depunerea documentaţiei pentru autorizaţia de construire), iar finanţările nu depășesc în general 40 000 de lei/proiect. Unele proiecte par mai degrabă destinate exclusiv breslei: studii și cercetări monografice privind activitatea unor arhitecţi sau a unei anumite perioade, expoziţii de arhitectură etc.

Altele sunt însă exemple remarcabile de soft power. Proiectul „de-a arhitectura” a intrat în curricula opţională pentru elevii de școală primară. O serie de proiecte au dus la redactarea unor ghiduri de construcţie pentru păstrarea specificului peisajului cultural rural în câteva sate din Transilvania. „Patrimoniul industrial ca sursă de regenerare”, din care am făcut și eu parte, a reușit să salveze de la demolare (momentan) clădirile de valoare ale minei Petrila, să le claseze ca monument istoric și să impună autorităţilor locale tema conversiei acestor structuri ca sursă pentru dezvoltarea economică locală. Este clar că nu vorbim despre un demers liniar sau complet coerent. Sunt mai degrabă o sumă de picături de apă care acţionează și se impun local, din care, la un moment dat, va apărea presiunea și forţa pentru impunerea unei politici a arhitecturii la nivel naţional.

Însă chiar și acești mici pași sunt ameninţaţi de aceleași autorităţi, mai degrabă slab informate sau ignorante decât răuvoitoare. Recent, un proiect de lege privind instituirea timbrului cultural va împiedica accesul OAR la timbrul arhitecturii. Proiectul va fi, cel mai probabil, amendat. Dar aici se vede fragilitatea modului de acţiune publică a breslei arhitecţilor și lipsa lor de putere, ceea ce este foarte îngrijorător, căci, în lipsa unei politici eficiente de îmbunătăţire a mediului construit, toţi vom avea de suferit.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe