Moartea unui animal

Cătălin Mihuleac Publicat la: 12-03-2015

Nişte vecini din blocul meu au cunoscut fericirea de a şterge putina naţională folosindu-şi paşaportul profesional, cel mai eficient din câte există. Fiind medici stomatologi, şi-au găsit repede contracte de muncă în Marea Britanie. Pe bani mulţi, pe foarte mulţi bani. Au lăsat în urma lor, fără să regrete o secundă, sistemul medical românesc, care e aşa cum îl ştim şi îl simţim pe pielea noastră sau a rudelor noastre.

L-au lăsat pe profesorul doctor Vasile Astărăstoaie să spele petele de malpraxis de pe duşumeaua spitalelor, i-au lăsat pe managerii scamatori să liciteze aparatură la preţuri de n ori mai mari decât cele cuvenite, i-au lăsat pe pacienţi să vină cu medicamentele de acasă şi să doarmă în continuare câte doi, trei sau şapte într-un pat.

Bineînţeles, ne referim doar la bolnavii de categorie inferioară, pentru că ăia de categorie superioară deţin mecanismele care îi ajută să se învârtă. Să ne amintim numai că fostul preşedinte al ţării şi-a operat la Viena, nu în sistemul spitalicesc românesc, hernia de disc ce-i stânjenea graţia mişcărilor.

În afară de sistemul spitalicesc, fericiţii mei vecini medici au mai lăsat ceva în urma lor, tot fără urmă de regret: un motan birmanez. O minune îmblănită, un ghem catifelat de energie, o creaţie de care Dumnezeu are toate motivele să fie mândru.

Acaparaţi de grijile legate de plecarea în Marea Britanie, medicii nu s-au mai preocupat să-i caute un stăpân. L-au aruncat pur şi simplu în stradă, gândindu-se că poate l-o adopta cineva, vreun amator de frumos, vreun iubitor de animale. Oricum, ei îl cumpăraseră pentru moftul copilului, că se dăduse mititelul cu fundul de pâmânt, în magazinul unde se vindeau animale de companie.

Iar copilului i-au promis un alt pisoi, unul nou şi mai frumos, care ştie să miaune în limba lui Shakespeare.

În primele ore după ce-a fost lăsat în voia sorţii, motanul s-a bucurat din plin de înşelătoarea lui libertate. Mirosurile erau noi şi ademenitoare, spaţiul de zbenguială se arăta fără graniţe… Până şi păsăretul de pe ramurile copacilor părea să se unească într-un cor însufleţit, care ciripea numai şi numai în cinstea apariţiei lui.

După primele ore de fericire, motanul s-a trezit la realitate. Şi a văzut că viaţa din stradă e cu totul altă mâncare de peşte decât aceea din apartament, unde siguranţa şi confortul nu-s simple baliverne.

În doar câteva ore, a încasat câte o chelfăneală de la toţi barosanii cu coadă ai perimetrului. Şi de la motanul-şef pe teritoriul căruia a călcat fără încuviinţare, şi de la motanul-şef din sectorul învecinat, şi de la al treilea motan, aflat pe acolo într-o acţiune de spionaj.

Apoi şi-au făcut simţită prezenţa câinii, mult mai fioroşi. Abia a scăpat din ghearele unui şnauţer, că era să o sfârşească tragic în botul unui maidanez.

Însângerat, orfan de stăpâni şi de Dumnezeu, tremurând de groază pe cea mai înaltă cracă a unui copac, birmanezul s-a pus pe un mieunat sfâşietor, care, în condiţii atmosferice mai prielnice, s-ar fi auzit cu siguranţă până în Marea Britanie.

Lamentările lui n-au înmuiat inima nimănui. Un locatar a aruncat după el cu o doză de bere Bergenbier plină pe un sfert, altul mai milostiv a zvârlit cu un os de vită care mai avea ceva carne. Prin aerul nopţii, strigătele „Zât!” şi „Câţ!” i se adresau cu vădită ostilitate.

Mi s-a făcut milă de bietul animăluţ. M-am apropiat şi l-am chemat – ştiam că îl chema Birmy –, cu gândul de a-l lua în casă. Nu a venit la mine. M-a fixat cu privirea în întuneric, dar nu a vrut să vină. Încetul cu încetul, pâş-pâş, încrederea în oameni se îndepărta de el.

A doua zi, pe la orele prânzului, l-am găsit mort pe nefericitul Birmy, lângă tomberonul de gunoi. Aventura lui luase sfârşit. Nu ştiu cine sau ce i-a venit de hac: poate un motan-şef, poate vreun câine, poate o piatră aruncată de un om al muncii care nu se putea odihni, poate o roată grăbită de automobil.

Am luat trupul ţeapăn şi l-am îngropat sub geamul stăpânilor care avuseseră inima de a lăsa singură pe lume una dintre cele mai frumoase creaturi văzute vreodată de mine.

Şi, da, am plâns puţin. Eu, om în toată firea.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe