La vânătoare de urși prin cinematografele berlineze

Irina Margareta Nistor Publicat la: 13-03-2015

La finalul ediției 65, președintele juriului, destul de bizarul Darren Aronofsky, nu mai contenea să le mulțumească programatorilor, cum ar fi zis cei de la Sundance, selectorilor sau curatorilor, cum le zice în Europa, respectiv cei care au ales cele 19 titluri în competiția oficială. Cinefilul-cronicar și alți colegi de breaslă s-au arătat mai puțin entuziaști. Deschiderea a făcut-o o coproducție spaniolo-francezo-bulgărească: Nobody Wants The Night, în regia Isabelei Coixet, care a ținut să precizeze că dialogul e parțial în catalană și care a dezamăgit cu o poveste spusă banal, despre călătoria la Pol a unei neveste interpretate enervant de Juliette Binoche, care descoperă că soțul ei o înșela cu o eschimosă!

Marea revelație răsplătită cu Ursul de Aur a fost Taxi al iranianului Jafar Panahi, căruia i s-a interzis să părăsească granițele țării sale și a găsit un mod foarte ingenios de a prezenta o viață plină de contraste, adesea înfricoșătoare ale existenței la Teheran, unde cenzura e în floare, iar femeile au o soartă deloc de invidiat.

În Queen of the Desert, Nicole Kidman nu a cucerit publicul, deși regizorul Werner Herzog are fanii lui binemeritați. Încercarea de a face o peliculă hollywoodiană a trezit doar zâmbete ironice, chiar dacă personajul real ar fi meritat o soartă mai bună, fiind o personalitate care a lăsat urme la începutul secolului XX și nu numai.

45 Years al britanicului Andrew Haigh a însemnat doi Urși de Argint, pentru un film cu un cuplu plin de frământări, magistral jucate de Charlotte Rampling și Tom Courtenay.

Franco-guatemalezul Ixcanul redă existența destul de primitivă a unei tinere care rămâne însărcinată și se închină vulcanului, ce pare atotputernic, dar care nu o poate scăpa de copilul nedorit inițial. Premiul „Alfred Bauer” pentru o nouă perspectivă i-a fost înmânat lui Jayro Bustamante, care a urcat pe scenă cu cele două vedete ale sale, în niște aplauze nu foarte convingătoare din partea sălii.

Din păcate, franco-belgianul Diary of a Chambermaid, o nouă ecranizare a lui Benoît Jacquot după Jurnalul unei cameriste, a fost o pierdere de vreme și probabil, pe termen lung, și de bani pentru frații Dardenne, celebrii coproducători.

Germanul Victoria, filmat în timp real, prin discoteci, la o spargere într-o bancă și la un refugiu într-un hotel, i-a adus premiul ex aequo pentru imagine lui Sebastian Schipper, dar și rușilor Evgheni Privin și Serghei Mihalciuc pentru Under Electric Clouds regizat de Alexei German Jr. și care ne poartă într-o lume imundă și deprimantă.

Un eșec a fost Knight of Cups (regia: Terrence Malick), pe care, spre disperarea italienilor, unii l-au comparat cu La Grande Bellezza, totul desfășurându-se undeva la limita unui consum intens de droguri, care te face să percepi totul incoerent și amețitor.

Franco-chilian-spaniolul The Pearl Button este de fapt un documentar al unui autor foarte respectat, Patricio Guzman, care a căpătat Ursul de Argint pentru scenariu și a avut grijă să-și cheme pe scenă producătoarea, care este soția lui și care l-a ajutat să ducă la bun sfârșit un proiect despre adâncuri, în care a amestecat și câteva triburi de băștinași.

Alt chilian, The Club al lui Pablo Larrain, a luat marele premiu al juriului – prin urmare, un Urs de Argint –, pentru o întâmplare foarte apăsătoare, spusă cu o violență prea puțin subtilă despre preoțimea pedofilă.

Franco-germanul As We Were Dreaming al lui Andreas Dresen, despre Berlinul de Est de după căderea Zidului, nu e nici pe departe atât de reușit ca Good Bye Lenin! În aceeași categorie intră și Big Father, Small Father and Others Stories, vietnamezul-franco-germano-olandez al lui Phan Dang Di, cu un Saigon de la sfârșitul anilor ’90, fără cap și coadă. La fel și Gone with The Bullets al lui Jiang Wen, o coproducție China – SUA – Hong Kong, care, din prezentarea spectaculoasă de pe broșură, te așteptai să afli cum a fost cu concursul de frumusețe din Shanghaiul anilor ’90. Pe ecran însă totul s-a diluat și a devenit repetitiv și stupid. Eisenstein in Guanajuato, olandezo-mexicano-belgiano-finlandez, ilustrează mult prea pornografic, în stilul inconfundabil al lui Peter Greenaway, călătoria în Mexic a genialului regizor rus, autorul Crucișătorului Potemkin, care în 1931 și-a descoperit aplecarea spre relațiile homosexuale, condamnabile din 1936, la 10 ani de Siberia, în URSS.

Două pelicule nedreptățite au fost Sworn Virgin (Italia-Elveția-Germania-Albania-Kosovo) a Laurei Bispuri, care a debutat ecranizând un roman despre o albaneză ce decide să trăiască existența unui bărbat, pentru a i se permite să fie mai puțin disprețuită într-un sat plin de obiceiuri de Ev Mediu. În egală măsură, Chasuke’s Journey al japonezului Sabu, o ecranizare a propriei cărți, e o foarte originală abordare a ideii că fiecare dintre noi are un scenarist în Ceruri, mai mult sau mai puțin talentat și care ne croiește un drum al viețuirii noastre.

Aferim!, o altă coproducție tripartită româno-bulgaro-cehească, i-a adus lui Radu Jude un Urs de Argint pentru regie pentru o Valahie a secolului al XIX-lea văzută în alb-negru, cu un rob țigan în prim-plan. Nu numai românii s-au bucurat de Ziua Îndrăgostiților (de cinema), ci și polonezii, care, prin regizoarea Malgorzata Szumowska (Body), au luat și ei un Urs de Argint, pentru realizarea în imagini a unui script foarte elaborat și atașant, ce urmărește mai multe lumi, inclusiv pe cea de Dincolo.

Prin urmare, a fost o ediție în care s-a putut vedea în avanpremieră Cenușăreasa cu actori. Printre titlurile din afara concursului s-au numărat și Mr. Holmes (un Sherlock atipic, încununarea tuturor versiunilor de până acum) și A doua mamă (un film brazilian din Secțiunea Panorama, care a căpătat premiile FIPRESCI și pe cel al publicului, cu peste 30 000 de votanți, regizat de Anna Muylaert.

La Berlinală, sexul frumos creator e întotdeauna tratat cum se cuvine. Aștept o Ursoaică trofeu! Poate la ediția 70!

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe