Cu faţa spre cititor

Andrei C. Şerban Publicat la: 26-03-2015

Începând cu finele anului 2014, Editura Cartea Românească a demarat un proiect lăudabil, și anume reeditarea operelor semnate de Gheorghe Crăciun, sub îngrijirea lui Carmen Mușat și a Oanei Crăciun. Primul volum din serie este romanul de debut al autorului, Acte originale/Copii legalizate, a cărui lectură nu numai că m-a făcut să văd dincolo de teoreticianul cunoscut pentru studiul său foarte amplu asupra poeziei moderne, ci și să intru în contact cu o scriitură aparte, rafinată și ingenioasă.

Spre deosebire de forma literară canonică a perspectivei omnisciente, în care naratorul, prin tehnica detaliului și a gradului de implicare „detașată” în spaţiul ficţional, crea din universul său un câmp gravitaţional spre care te invita să privești, naratorul propus de Gheorghe Crăciun la începutul romanului său (cu reminiscenţe interesante din prototipul narativ definit de noul roman francez) ne apare în postura unui teoretician ori chiar a unui profesor care stă cu faţa spre cititor, explicându-i modul de funcţionare a textului până în cele mai mici detalii. Acolo unde naratorul canonic al romanelor obiective ne dădea impresia că ne trage de mână pentru a privi laolaltă mișcarea personajelor, în cazul lui Crăciun, textul privilegiază un act aparent dialogal, între narator și cititor, asemănător unei discuţii, nici prea protocolare, nici prea amicale, purtate între pedagog și învăţăcel. Formula naratorului „întors cu spatele”, cu privirea aţintită spre personaje, pentru a nu le rata nici un gest, este substituită în romanul lui Gheorghe Crăciun de profilul unui narator cu faţa spre publicul cititor. O mostră din acest tip de discurs narativ „frontal”, aproape pedagogic, ne este relevată chiar în prima pagină a cărţii, unde naratorul chiar își permite libertatea de a uita temporar de propriul rol, pasând sarcina povestirii unei instanţe imperceptibile, meta, într-un joc intertextual bazat pe o povestire semnată de Ion Alexandru Brătescu-Voinești: „Cât despre ultimul cuvânt al primei fraze, lăstarul este o pădure tânără, în cazul nostru rezultatul destul de recent al unei mai vechi defrișări. Ce e o defrișare, deși știm, vom afla mai departe citind, secerând propoziţii și doborând copaci, descojind sensuri noi, pierzându-ne în adâncimea codrului. Într-un codru fictiv, se-nţelege. Acum se povestește despre grâu, grâul e grâu de toamnă cu frunzele subţiri nu de mult răsărite, fuiorul lui de abur înverzește întins cucerind înspre sud orizontul”. Acest „se povestește despre”, această modalitate de a disimula elipsa în cadrul poveștii, iată latura ascunsă și inedită a naratorului de faţă, iată marele nu adresat unei formule narative consacrate, ce se dorea, în avântul său demiurgic, exhaustivă. „Acum se povestește despre mine, un tată”, ne spune după câteva pagini vocea, despre care deodată aflăm că aparţine personajului principal. Perspectiva subiectivă se camuflase în tot acest timp în iluzia unei omniscienţe. Statutul rolului pe care povestitorul și-l asumă este iarăși pus în discuţie, acesta dând pentru un moment impresia că „ar întoarce spatele” cititorului pentru a-și contempla propriul univers. Dar acest lucru nu se produce cu adevărat niciodată.

Nu întâmplător, naratorul lui Gheorghe Crăciun nu crede în inocenţa lectorului. Mai vechea tehnică a ademenirii cititorului într-un spaţiu ficţional care stă sub pecetea lui „a fost odată ca niciodată” este, în cazul de faţă, nu doar gratuită, ci și lipsită de finalitate. Seducţia pe care Crăciun o încearcă acum este mai degrabă una de ordin didactic. Am putea numi scriitura de faţă o proză detașat-empirică, o proză a lui „a se observa”, a cărei miză nu este catharsisul nud, lipsit de un fundament teoretic predeterminat, ci tocmai relevarea pas cu pas a rotiţelor zimţate ce pun în mișcare universul ficţional. Textul se îmbină cu metatextul până când nu mai reușim să distingem care este „actul original” și care este „copia legalizată”. Totuși, romanul lui Gheorghe Crăciun, chiar dacă riscă să-și sfideze cititorii mult prea orgolioși pentru a putea crede într-un narator textual-didactic, este un proiect admirabil, prin care lectorii își pot deconspira pierderea propriei inocenţe, în calitate de iubitori de literatură.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe