Acrobaţii literare

Ioan Şerbu Publicat la: 26-03-2015

Editura Cartea Românească propune seria de autor dedicată scriitorului Gheorghe Crăciun, proiect vast de reactualizare literară și de publicare a unor (încă) lucrări în manuscris care, din motive strategice, vorba lui Norman Manea, nu și-au găsit până în aceste zile editorul.

Proiectul începe cu bine-cunoscutul Acte originale/Copii legalizate (variaţiuni pe o temă în contralumină), debutul lui Crăciun în proză, la 32 de ani, după o bătută și nepărăsită întru totul cale a poeziei. Și spun „nepărăsită” nu eu, ci măcar vreo patru dintre cele optsprezece cronici aranjate în „dosarul critic” din finalul volumului. Și spun „volum” pentru că nu este un roman (mărturisește și autorul), după cum nu este nici jurnal, nici o sumă de treisprezece nuvele de sine stătătoare, nici autobiografie, nici proză scurtă dintre cele comune, cu fire epice contorsionate, dar totuși rezistente. Acte originale... poate ocupa, în schimb, poziţii decisiv experimentale, de la pariu stilistic la scenariu metatextual de literaturizare a vieţii, în afara convenţiilor literaturii.

Acrobaţia intelectuală cu care și-a gândit și construit proza Gheorghe Crăciun oferă notă asupra intenţiilor: viaţa este literatură și primește sens prin însăși această optică, actul scrierii se lasă (de)scris, transformându-se prin autoreferenţialitate în principalul personaj al povestirii. Preferând să scrie proză, și nu filosofie de limbaj, autorul reflectează în scris asupra textului ce se construiește sub ochii lui, sub mâna lui, înregistrând acest proces cu o cameră de perspectivă. Apoi derulează imaginile, se privește lucrând și, din nou, scrie despre această postură, luându-l ca martor în mod făţiș pe lector în construcţia acestei complicate mașinării. Mai mult, fără un umor debordant, intuiește totuși jucăuș nevoile cititorului și modifică filmul acestei „autobiografii ficţional-textuale”, operând demiurgic asupra trecutului, respectiv asupra începutului sau sfârșitului naraţiunii. Mesajul este fără echivoc: delimitarea faţă de text, detașarea de personaje, dedublarea în scop „știinţific”. Observaţia. Spectator alături de cititor, Crăciun oferă subtil uneori, ostentativ până la ironie alteori chei de lectură. Când n-o face, ce a mai rămas din epicul răvășit cade brusc în analiză morfo-gramaticală și critică literară în timp real pe textul ce se scrie. Textualism, da, s-a mai spus.

Firește, Crăciun (sau cele două avataruri ale lui din volum, ca filtre și reflexe date de acea contralumină care distorsionează) așază metatextul și rupturile semantice (inclusiv prin renunţarea bruscă la punctuaţie și revenirea – „după buget, coane Fănică” – la ea) pe o realitate minoră, nespectaculoasă, nejurnalistică. O altă demonstraţie din suita de încercări: chiar și neoperând cu principii familiare articulate narativ, simpla notaţie în detaliu a cotidianului se literaturizează. Este drept și că, fără „didascalia” autor-naratorului, pot curge multe pagini și multe peisaje pot fi epuizate până să se înfăptuiască transformarea. Ba chiar, cu puţin ghinion, cartea se poate deschide în două-trei locuri la întâmplare acolo unde aceste etape, precum niște nașteri delicate ex nihilo, să fie lungi și anevoioase. Cu puţin mai mult ghinion, nașterea nucleului epic se produce, însă copilul rămâne rahitic. Cu atât mai curajos însă este Gheorghe Crăciun pentru acest debut: a formalizat excesiv structura, până la o aparentă lipsă de formalitate și a pus cusăturile la vedere, ca stilizare inedită. Iar când naraţiunea e intenţionat lăsată să înainteze lent, te poţi aștepta oricând la o intervenţie directă, precum aceasta: „Acum, pentru că faptele acelei zile încep să se deruleze, aș vrea să pot să scriu și ce a fost mai departe, dar cum ne-am despărţit eu și ea, călătorii care odată ajunși în autogară se îmbarcă pentru a ajunge acasă în mașini diferite, cum am ajuns eu însumi acasă, aceasta nu mai știu. Pentru autenticitatea exterioară a continuării textului meu ar fi fost important să-mi pot aminti și faptele petrecute mai târziu de-a lungul aceleiași zile. Însă puterea de decizie pe care eu ca autor o am asupra desfășurării pe mai departe a ceea ce scriu faptele acestea nu mai sunt deloc importante. Eu trebuie să fiu doar atât: verosimil”.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe